Superficialitatea şi nedreptatea / Superficiality and injustice

[below in English]

Am un pitic pe creier, care mă macină. Nu pot să înțeleg superficialitatea omenească care, mai devreme sau mai târziu, duce la nedreptate. E un fel de relație cauză – efect, una o determină inevitabil pe cealaltă. Am mai menționat la un moment dat despre nedreptate, însă doar în "trecere". Acum mi-am făcut timpul și spațiul necesar pentru a dezvolta subiectul.

Nu înțeleg modul omului de a gândi. Pur și simplu. De ce sunt considerate persoanele cu trăsături fizice mai "spectaculoase" ca fiind cele mai bune indiferent de domeniu? Nu e ca și cum o fată care are 90-60-90, e înaltă, blondă și cu ochii albaștri, e neapărat mai bună ca secretară într-o firmă decât o brunetă minionă, cu forme. Problema e că, în general, prima fată are șanșe mai mari de angajare, chiar dacă studiile celeilalte fete sunt mai bune. Nu insinuez că fetele frumoase nu au nimic în creier, nici pe aproape. Cunosc o mulțime de femei extrem de frumoase și inteligente, care au o carieră strălucită și totul obținut prin propria muncă. Toate femeile sunt frumoase în felul lor, dar asta e altă poveste.

Vreau să cred că oamenii pot fi obiectivi. Vreau să cred că un chip drăguț nu va influența capacitatea de a lua decizii a unei persoane. Vreau să cred că nu primele 5 secunde în care ochii îl privesc pe interlocutor determină impresia finală. Bineînțeles că ținuta trebuie să fie una îngrijită, mai ales la un interviu de job, dar eu nu fac referire acum la acest aspect. Eh, e mai ușor să judeci decât să încerci să cunoști pe cineva.

Eu sunt obișnuită cu felul în care se uită unii la mine atunci când consideră că o persoană în scaun cu rotile nu are ce căuta într-un anumit loc. Efectiv mă amuză privirile pierdute care mă întreabă "ce cauți aici?" sau "ce vrei de la mine?". Însă îmi doresc înțelegere pentru copiii din situația mea, ca ei să nu fie nevoiți să treacă prin toate etapele pe care eu a trebuit să le înfrunt. Să fie acceptați și încurajați să lupte pentru viitor.

De obicei, după ce îmi explic motivația de a face un lucru sau încep să fac conversație, descopăr o schimbare: surprindere. Pe bune, nu înseamnă că, dacă sunt imobilizată într-un cărucior, mintea mea e imobilizată și ea între gratii imaginare. Nicidecum. Mintea mea călătorește, e neîngrădită și cât se poate de sănătoasă. Mi-aș dori ca lumea să aibă răbdare...să cunoască mai mult decât înfățișarea unui om. Cel care face diferența e sufletul, iar el merită toată osteneala de a fi întâlnit.


-----------------------------------------------------------------------------

I have something on my mind that keeps me preoccupied. I cannot understand the human superficiality that, sooner or later, leads to injustice. It is a kind of cause-effect relationship, one inevitably determines the other. I mentioned at some point about injustice, but I was only "passing". Now I have the time and space to develop the subject.

I do not understand the human's way of thinking. Simply. Why are people with more "spectacular" physical appearance considered to be better regardless of the field? It's not like a girl who is 90-60-90, tall, blond and blue-eyed, is necessarily better as a secretary in a firm than a short brunette with shapes. The problem is that, in general, the first girl has more chances to be hired, even if the other girl's qualities are better. I do not insinuate that beautiful girls have nothing in their brain. I know a lot of extremely beautiful and intelligent women, who have a brilliant career and everything they have is because of their own work. All women are beautiful in their own way, but that's another story.

I want to believe that people can be objective. I want to think that a nice face will not influence a person's decision-making ability. I want to believe that the first five seconds of a meeting do not determine the final impression. Of course, the outfit must be tidy, especially in a job interview, but I do not refer to this now. Eh, it's easier to judge than to try to know someone.

I am used to the way in which some people look at me when they consider that a person in a wheelchair has nothing to do in a certain place. It really amuses me when anyone asks me "what are you doing here?" or "what do you want from me?". But I want o change for the children in my situation; they do not have to go through all these stages like me. They should be accepted and encouraged to fight for their future.

Usually, after I explain my motivation to do something or I start talking, I see a change: surprise. It does not mean that if I am in a wheelchair, my mind is blocked between imaginary bars. Not at all. My mind travels, it's unrestrained and healthy. I would like the world to have the patience...to see more than the appearance of a person. The one which makes the difference is the soul, and it deserves to go into all the trouble in order to be met.

Pauză de voie...de nevoie / A break wanted...or needed

[below in English]

Joi nu am postat articol pentru că publicitatea mea se bazează pe facebook, iar contul meu a suferit o problemă...tehnică. De fapt, o prietenă mi-a făcut o glumă extraordinar de amuzantă și timp de 72 de ore nu am putut decât să văd postările și mesajele prietenilor, fără a putea interacționa în vreun fel. A fost nemaipomenit. Cu toate acestea, am scris un scurt articol pentru un blog drag sufletului meu, Tineri care inspiră, pe care vă invit să-l urmăriţi.

Am hotărât să scriu acum despre incident, deoarece supărarea mea pe prietena cu pricina m-a făcut să realizez cât de dependentă sunt de această rețea socială. Întotdeuna am fost convinsă că pot trăi fără să îmi verific noutățile pe net, să zic, o săptămână. Nu am luat în calcul posibilitatea permanentă, pentru că sunt realistă și știu că oamenii evoluează odată cu lumea. Trăim și ne adaptăm, iar tehnologia face parte din viața noastră fie că ne place sau nu. Ideea e următoarea: consideram că nu sunt legată de facebook și pot supraviețui fără el dacă este cazul. Ei bine, aceste 3 zile mi-au cam demonstrat contrariul.

Parcă toate evenimentele importante au avut loc în perioada mea de "dezintoxicare" de facebook și lista mea de prieteni virtuali (sau nu) găsea cele mai drăguțe lucruri despre care să posteze. Nu doar o singură dată am apăsat butonul "like" și am fost întâmpinată de mesajul enervant care mă anunța că pauza nu s-a terminat. Aveam impresia că, dacă insist, se va produce un miracol și brusc totul va reveni la normal. Nu, nu s-a întâmplat astfel și cele 72 de ore au trecut înceeeeet.

Într-un final am acceptat inevitabilul și am căutat soluții. Nu puteam lăsa oamenii să mă caute și să îi las să creadă că îi ignor. Plus că mi se puneau întrebări și trebuia să răspund. Așadar, am început să caut numere de telefon și să improvizez metode de a lua legătura cu anumite persoane. Cred că întâmplarea a fost bună pentru creativitatea mea.

E atât de ușor să cauți un om după nume și să îi scrii. Însă nu știu cât de benefic e. Interacțiunea fizică e într-o continuă scădere. Stăm unii lângă alții, dar preferăm să ne concentrăm atenția asupra telefonului pe care îl avem neîncetat în mână. Mergem în natură, dar nu ne bucurăm de liniște și pace, ci ne chinuim să obținem selfie-ul perfect. Ce rost are să ne aflăm într-un loc, dacă nu știe toată lumea? De ce să fiu singur / ă, când pot fi cu mii de prieteni? Cât de real e totul?...


-----------------------------------------------------------------------------

I did not post an article on Thursday because my advertisement is based on facebook, and my account suffered a...technical problem. In fact, a friend made me a "funny" joke, and for 72 hours I could only see the posts and messages of my friends without being able to interact in any way. It was awesome. However, I wrote a short article for a blog dear to me, Young people who inspire, which I invite you to follow.

I decided to write about the incident now, because my annoyance on my friend made me realize how dependent I am on this social network. I have always been convinced that I can live without checking my news on the net for, to say, a week. I have not taken into account the permanent possibility, because I am realistic and I know that people are evolving together with the world. We live and we adapt, technology is part of our lives whether we like it or not. The idea is the following: I thought that I'm not tied to facebook and that I can survive without it if necessary. Well, these 3 days have shown me the opposite.

It seemed like all the important events happened during my facebook "detox" and my list of virtual friends (or not) found the nicest things to post about. Not only once did I press the "like" button and I was greeted by the annoying message that told me that the break was not over. I had the impression that if I insisted, a miracle would occur and suddenly everything would return to normal. No, this has not happened and the 72 hours have passed sloooooowly.

Finally, I accepted the inevitable and I looked for solutions. I could not let people look for me and let them believe that I ignore them. Plus, I was asked questions and I had to answer. So I started searching for phone numbers and improvising ways to get in touch with some people. I think that this event was good for my creativity.

It's so easy to look for someone by his name and write to him. But I do not know how good it is. Physical interaction is in a continuous decline. We stay together, but we prefer to focus our attention on the phone that we have in our hands. We go in nature, but we do not enjoy its peace and quietness, we struggle to get the perfect selfie. Does it matter that you are in a place if everybody knows nothing about it? Why be alone, when I can be with thousands of friends? How real is everything?...

Despre balene şi alte...mamifere / About whales and other...mammals

[below in English]

Am vrut să scriu despre asta și apoi m-am răzgândit. M-am gândit la conceptul de marketing care spune că reclama negativă e tot promovare, dar am realizat că a scrie despre acest subiect nu înseamnă a-l susține în vreun fel. Iată-mă, așadar, aici: șocată și intrigată. Nu voi folosi glumele mele caracteristice, fiindcă acum e ceva serios. Nu am mai scris vreodată despre ceva atât de trist și sper să nici nu mai am ocazia s-o fac.

Mass-media vorbește numai despre acest joc în ultimele zile, astfel că nu mai e un secret pentru nimeni. E o nebunie generală produsă în rândul adolescenților și nu înțeleg cum s-a ajuns aici. Am citit fel şi fel de articole din presă pe subiect, chiar regulile macabre, însă nu văd de ce ar avea atâta succes. E de-a dreptul sinistră povestea și mă îndoiesc că e întreg la minte creatorul fenomenului. De ce ar profita cineva de problemele emoționale ale unor copii?

Vreau să cred că adolescenții români sunt inteligenţi și își dau seama cât de aiurea e totul. Nu trebuie să urmeze turma pentru a fi "cool" și nici să respecte un ritual impus pentru a descoperi o lume magică. Lumea în care trăim poate fi magică, totul e să ne străduim. Avem creier, să-l folosim!

Sinceră să fiu, nu sunt de părere că părinții ar trebui să le interzică pur și simplu copiilor să afle informații cu privire la asemenea "tendințe". Eu sunt adepta comunicării. Cred că o discuție logică i-ar determina pe copii să vadă că nu au motive să încerce așa ceva. Curiozitatea e normală atâta timp cât e ținută sub control.

Cât despre bietul mamifer... Nu merita să fie asociat cu așa ceva. E un animal frumos, special și, din păcate, pe cale de dispariție datorită omului. Lecția e una simplă: luptă pentru supraviețuire. Dacă tot iubești balenele, inscrie-te în vreo organizație care susține salvarea lor. Nu ai posibilitatea? Nu-i nimic, fii o balenă jucând acest joc. E mai amuzant decât cel mediatizat, crede-mă.


-----------------------------------------------------------------------------

I wanted to write about it, and then I changed my mind. I thought about the concept of marketing that says that the negative advertisement is also a type of promotion, but I realized that writing about this topic does not mean to support it in any way. So here I am: shocked and intrigued. I will not use my characteristic jokes, because now it's serious. I have never written about something so sad and I hope I do not have the chance to do it again.

The media only talks about this game in recent days, so it's no secret to anyone. It's a general madness among adolescents and I do not understand how it got here. I've read some sort of press articles on the subject, even the macabre rules, but I do not see why it would be so successful. It's really a sinister story, and I really doubt about the mental health of the creator of this phenomenon. Why would anyone be taking advantage of the emotional problems of some children?

I want to believe that Romanian teenagers are intelligent and they realize how absurd all is. They do not have to follow the herd to be "cool" nor to respect a ritual imposed in order to discover a magical world. The world we live in can be magical, it's all about striving. We have brain, so let's use it!

Honestly, I do not believe that parents should simply forbid children to find out information about such "trends." I believe in communication. I think that a logical discussion would make the children see that they have no reason to try something like that. Curiosity is normal as long as it's under control.

As for the poor mammal ... It does not deserve to be associated with it. It is a beautiful, special animal and, unfortunately, endangered because of man. The lesson is a simple one: struggle for survival. If you still love whales, sign up for an organization that supports their salvation. Do you not have the possibility? It's nothing, be a whale by playing this game. It's more fun than the one from the press, trust me.