Eu sunt genul acela de om pentru care speranța moare ultima. Lupt până la epuizare să salvez situații și oameni. Lupt pentru tot ceea ce consider important. Prieteniile reprezintă un punct vital în ierarhia aceasta a mea. Astfel, fac până și imposibilul pentru a nu pierde oameni dragi sufletului meu. Încerc neîncetat să găsesc soluții de reparare a relațiilor sau cel puțin de menținere a lor într-o stare latentă. Am o impresie aiurea că acea persoană va fi acolo pentru totdeauna și timpul nu va afecta cu nimic ceea ce ne leagă. E una dintre cele mai greșite concepții ale mele.
Timpul ne schimbă. Nu mai sunt fata din
urmă cu 5, 3 sau 1 an. Inclusiv față de ziua de ieri sunt diferită. Dacă eu mă
transform, nu pot avea pretenția ca ceilalți să rămână la fel. Este o lume a vitezei, una în care ne
apropiem unii de alții sau ne distanțăm. Evoluăm și e normal să nu mai avem
lucruri în comun cu anumiți oameni, iar în același timp să ne facem noi
cunoștințe. Nu pierdem nimic propriu zis, însă asta simțim atunci când stăm și
retrăim amintiri. Un gol ce pare să ne înghită. Poate că nu va apărea altcineva
care să îl umple, dar cu siguranță va deveni mai ușor de suportat. Clipele, secundele, minutele, orele și
zilele vindecă.
Până acum nu puteam accepta să renunț de
bună voie la cineva. Acum îmi dau seama că oricum pierderea avea loc și negarea
ei nu avea sens. Nu pot obliga un om să meargă alături de mine într-o direcție
pe care nu și-o dorește. Nu mai vreau să mă lupt cu morile de vânt. Cum se
spune: "lasă totul să plece și vezi
ce rămâne". Dacă trebuie să continuăm pe același drum, se va întâmpla.
Dacă nu, nu e o tragedie. Nu toți oamenii sunt meniți să ne însoțească pe tot
parcursul călătoriei noastre pământene. Este o lecție pe care am învățat-o de
curând și intenționez să o duc mai departe cu mine.
-----------------------------------------------------------------------------
I'm that kind of person for which hope dies last. I fight
until exhaustion to save situations and people. I fight for everything I
consider important. Friendship is a vital element in my hierarchy. Thus, I do even the impossible not to lose people
close to me. I'm constantly trying to find solutions to repair relationships
or at least keep them in a latent state. I have a strange impression that that
person will be there forever and time will not affect anything that keeps us
together. It's one of my worst conceptions.
Time changes us. I'm not the same from 5, 3 or 1 year ago.
I'm a completely different person today that I was yesterday. If I transform myself, I cannot claim
the others to stay the same. It's a
world of speed, one in which we're getting closer to each other or we distance
ourselves, as time goes by. We are evolving, and it is normal that we do not have things in
common with certain people anymore, and, at the same time, we make new
acquaintances. We do not lose anything, but that's what we feel like when we sit and
relive our memories. A black hole that seems to swallow us. Perhaps there will
not be someone else to fill it, but it will surely be easier to bear as time goes by. The moments, seconds, minutes, hours and days heal.
Until now I could not accept to give up willingly to anyone.
Now I realize that the loss was happening anyway, and the denial made no sense.
I cannot force someone to walk by me side in a direction he / she does not want to
go. I do not want to fight the windmills anymore. As it says: "let it all go and see what stays".
If we have to continue on the same path, it will happen. If not, it's not a
tragedy. Not all people are meant to accompany us throughout our earthly
journey. It is a lesson I have learned recently and I intend to take it with me on the rest of my journey.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu