M-aș descrie ca fiind în copilărie o fetiță curioasă, zăpăcită și prietenoasă. Hmmm, probabil încă sunt exact la fel. Ideea e că am mai vorbit despre asta și nu voi reveni asupra acestor aspecte, dar mă îndrept oarecum într-acolo. De ce? Azi vreau să
Multă vreme mi-a fost frică de ceea ce mi
se poate întâmpla dacă rămân acasă de una singură. Îmi făceam fel și fel de
scenarii cu hoți, țevi care se sparg sau incendii (nu pot fugi din calea
pericolului) sau chiar cu fantome. Aveam o teamă imediat după moartea primului
meu bunic, pe care o consider irațională acum, că acesta va veni să îmi
vorbească. Chiar dacă prin absurd s-ar fi întâmplat, bunicul nu mi-ar fi vrut
răul. Eh, nu e tocmai ușor să convingi o puștoaică încăpățânată de 11 ani că nu
are de ce să fie înspăimântată. Puteți încerca, dar în cazul meu nu a
funcționat. Cred că de fapt îmi era
teamă de singurătate.
Anii au trecut și frica mea s-a evaporat
încetul cu încetul până ce a devenit o amintire hazlie. Culmea e că în momentul
acesta am ajuns la nivelul la care efectiv iubesc să petrec timp doar eu cu
mine. Mă simt bine în propria prezență și nu mai am o nevoie acută de a mai fi
alături de cineva. Timpul "eu cu mine" e extrem de prețios.
Câteodată ascult muzică și cânt. Da, chiar
e o activitate pe care nu îmi permit să o fac în public...spre binele auzului
persoanelor de față. Alteori scriu sau citesc. De cele mai multe ori însă
meditez la tot soiul de chestii aiurea, cum ar fi sensul vieții. Nu existența e
cea care nu are rost, ci gândul respectiv. Uneori e mai bine să ne oprim din
gândit și să trăim pur și simplu.
Eu sunt mulțumită cu ceea ce am devenit și
îmi place să pierd vremea în compania mea. Dacă alți oameni nu mă știu aprecia,
este strict problema lor. Contează ca
noi să ne acceptăm și să fim fericiți cu noi înșine. Atât.
-----------------------------------------------------------------------------
Thinking about myself as a child a few words would describe me: curiosity, distraction and friendliness. Hmmm, I'm probably still the same. The
point is, I've talked about this before, and I won't go back through these
issues, but I'm going somewhere near. Why? Today I want to tell you write
about something that terrified Dana 10 years ago, and today she considers this
a blessing.
For a long time I was afraid of what might happen to me if I
stay alone at home. I've made some sort of scenarios with thieves, pipes that
break or fire (I cannot escape if something happens) or even ghosts. I was
afraid right after the death of my grandfather, fear which I find
irrational now, that he will come and talk to me. Even though it would have
been a possibility of that to happen, my grandfather would not have wanted to
hurt me. Eh, it's not easy to convince a stubborn 11-year-old kid that there is
no need to be frightened. You can try, but in my case it did not work. I think I was actually afraid of loneliness.
The years have passed and my fear was gone and it became a funny memory. Now I have reached the level in which I
really love to spend time with myself. I feel good on my own and I no
longer have the need to always be with someone. The "me"
time is extremely precious.
Sometimes I listen to music and sing. Yes, it's an
activity that I really cannot afford to do in public...for the wellbeing of my audience.
Other times I write or read. Most of the time, however, I meditate on all sorts
of crazy things, such as the meaning of life. It is not the existence that is
useless, but the thought of it. Sometimes it's better to stop thinking and just
live.
I am glad of what I have became and I like to spend time in
my company. If other people do not know to appreciate me, it's just their
problem. It's important to accept and to
be happy with ourselves. That's all.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu