Un copil cu ochi mari, căprui, și un halat alb

Sursa: arhiva personală (2003)

Am avut o copilărie frumoasă. Am râs, m-am jucat cu vecinii de la bloc și am rămas cu amintiri neprețuite.

Totuși, viața are plusuri și minusuri, iar acum, privind retrospectiv, îmi aduc aminte cu o oarecare tristețe că o mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o în spital. Obișnuiam să fac cel puțin câte două pneumonii pe an... iar spitalul mi-a devenit o a doua casă.

Mama biata nu se mișca de lângă mine, tata era la serviciu, iar sora mea stătea mai toată ziua singură acasă... Tipica familie tradițională, ca să zic așa.

Au fost clipe în care, deși toată lumea mă încuraja "Dana, tu ești puternică, vei trece cu bine și peste asta", vedeam în ochii lor altceva. Poate părea ireal, însă un copil citește teama din ochii celor care îl înconjoară. Cred că e un al șaselea simț.

Spuneam mai sus "cu o oarecare tristețe", deoarece nu a fost chiar totul întunecat. Hai s-o dau puțin în glumă, în stilul meu caracteristic. Dacă nu altceva, cel puțin halatele personalului medical erau albe.

Albul acela imaculat. Albul acela steril. Impersonal. Albul acela care te face să te simți unul din mulțime și să te temi că te va înghiți, fără cale de scăpare.

Cu toate acestea, oamenii din spatele halatului au făcut diferența. Mi-au zâmbit, s-au purtat frumos cu mine și m-au făcut să mă simt specială.

Întotdeauna am fost o vorbăreață desăvârșită, motiv pentru care o doamnă asistentă mai în vârstă m-a numit "cofărița" ei. (Fie vorba între noi, n-am fost niciodată un fan al regionalismelor.)

Am avut inclusiv tratament special. Din când în când, cei de la bucătărie aveau vreo 2 cartofi în plus, iar eu mă bucuram nespus de un festin cu cartofi prăjiți. A fost minunat.

Din (ne)fericire, pentru un copil de 5 – 6 ani nu e suficient să te porți drăguț pentru a-l cuceri.

Am avut ani de-a rândul coșmaruri colorate în alb. Da, au mai fost în peisajul dezolant ace cât cuprinde, nopți interminabile în care mama dormea și plângea pe scaunul nedezlipit de patul meu și eu... tuşind, mai să-mi dau sufletul din mine.

Apoi au apărut halatele colorate. Parcă și zâmbetele oamenilor ce le purtau erau mai vesele. A fost o schimbare mai mult decât binevenită, într-un cadru altfel neschimbat.

Acum am descoperit că există chiar un magazin online de costume medicale și echipamente de lucru care oferă o largă varietate de bluze medicale cu imprimeuri. E un progres fantastic!

Găsești bluze cu flori, animăluțe și tot felul de alte modele ce înseninează puțin zilele celor aflați în suferință. Nici nu mai e vorba doar de copii.

Cu toții simțim nevoia ca, atunci când dăm de o problemă de sănătate, să vedem lumina de la capătul tunelului. O pată de culoare și un zâmbet cald dau o cu totul altă perspectivă lumii.

Și, ca să fiu sinceră în totalitate, acesta e cu adevărat unul dintre acele momente în care haina îl face pe om.

În final, să ştii că nu fac pe vreo eroină dintr-un roman pe care îl devorez. Nu afirm că a fost ușor. A fost foarte greu, dar n-aş da timpul înapoi. Nu aș schimba absolut nimic.

Anii au trecut, eu am supraviețuit – miraculos, ar spune unii – și imunitatea mea a crescut. Sunt bine acum.

Vreau să cred că Dumnezeu are planuri serioase pentru mine și de aceea mă mai ține prin preajmă. Cândva, undeva, voi aduce și eu speranță în inimile unor oameni, așa cum niște halate medicale colorate au adus în viața mea.

Articol scris în cadrul concursului SuperBlog 2018 J