Aşa sunt şi nu sunt eu / That's who I'm and I'm not

[below in English]

Fiecare om are un anumit comportament pe care îl afișează în viața de zi cu zi. Acesta poate ilustra într-o măsură mai mare sau mai mică personalitatea. Unii sunt mai naturali și descoperă cu ușurință adevăratul lor fel de a fi, în timp ce pentru alți oameni e nevoie de multă răbdare pentru a căpăta încredere și a-și dezvălui "secretele".
 

Eu mă consider o carte deschisă. Nu sunt tocmai o fire timidă și după vreo 5 minute de conversație mă relaxez, devenind apoi Dana cea veritabilă. Îmi place însă, ca după o vreme în care vorbesc cu cineva, să întreb cum m-a perceput la început și în ce sens acea opinie s-a schimbat. Nici nu iau în considerare varianta ca părerea să fie aceeași, iar asta nu se întâmplă fiindcă sunt extrem de sigură că mă iubește toată lumea, ci datorită reticenței inițiale.

Mă amuz adesea de prima impresie pe care aflu că o dau. Se pare că aș fi o fată serioasă, focusată doar pe învățat și eventual antisocială. Hohoho, cât de departe e adevărul!

Ieșitul se presupune că ar însemna pentru mine mersul la facultate și pe la bibliotecă, doar am ochelari și aparat dentar. Surprize-surprize: îmi place să citesc, dar, recunosc cu vinovăție, sunt o simplă studentă ce învață doar în sesiune. Nu spun că e greșit să înveți la timp, Doamne ferește, problema e a mea că nu mă știu mobiliza și pierd vremea. Cum aș putea eu sta în casă dacă afară e atât de frumos? Bine, pentru un roman bun se mai fac mici excepții, dar cursurile nu mă conving.

Tot în categoria aceasta intră simțul umorului. Eu înțeleg că am o situație "nașpa", dar viața merge înainte fie că o accept sau nu. Ce rost ar avea să îmi plâng de milă? Astfel am ales cel mai convenabil mod de a trăi pentru mine: iau viața în glumă. Oricât de grea ar părea o perioadă, imposibil un eveniment sau indiferent despre ce e vorba, găsesc mereu ceva amuzant și mă agăț de acel lucru.

Glumele mă țin la suprafață și mă ajută să trec peste orice. Nu spun că glumele mele au mereu haz, dar mă străduiesc. Din 10 glume, 1 tot va fi reușită. Atunci când întâlnesc o altă persoană la fel de zurlie, sunt cea mai fericită și cu greu mai scapă de mine. Sunt mai rău decât scaiul, crede-mă.

Momentul critic a sosit, un final apoteotic cu un anunț șoc: dacă ești unul dintre oamenii apropiați mie, să știi că ai ceva special. Poate tu te consideri o persoană rațională, echilibrată sau mai știu eu cum, dar să știi că ești mai ales țăcănită haioasă. În cercul meu de prietenie se intră doar pe baza acestei calități.

-----------------------------------------------------------------------------

Every person has a certain behavior that is shown every day. It can illustrate to a greater or a lesser extent the personality. Some people are more open and easily let others to discover their true nature, while other people need a lot of patience to trust someone in order to reveal their "secrets."

I consider myself an open book. I'm not really shy, and after five minutes of conversation I relax, I become the real Dana. I like, however, after a period of time in which I talk to someone, to ask that person how he / she has seen me at first and how their opinion has changed. I do not take into account the possibility to have the same opinion, and that is not because I am very confident that everyone loves me, but because of the initial reluctance.

I am often amused by the first impression I'm told that I give. It looks like I'm a serious girl, focusing on learning and possibly anti-social. Hohoho, how far is that from the truth!

Going out is supposed to mean for me to go to faculty and to the library, because I have glasses and dental braces. Surprise: I like to read, but, I admit guiltily, I learn only in the exam session. I'm not saying it’s wrong to learn on time, heaven forbid; the problem is mine, that I do not know to organize myself well and I waste time. How can I stay in the house if the weather is so beautiful? Okay, for a good' novel there are some minor exceptions, but the lessons do not convince me.

Also in this category is the sense of humor. I understand that I have a "nasty" situation, but life goes forward whether I accept it or not. What would be the purpose of self-pity? So I chose the most convenient way to live for me: I'm joking. No matter how difficult it may seem to be a period, an impossible event, or whatever it is, I always find something amusing and I hold onto that.

The jokes keep me on the surface and help me get over everything. I'm not saying my jokes are always funny, but I'm trying. Out of 10 jokes, at least 1 will be good. When I meet another person as crazy as me, I'm the happiest and it's hard for that person to escape from me. I'm worse than the glue, believe me.

The critical moment arrived, a big ending with a shock announcement: if you're one of the people close to me, you should know that you have something special. Maybe you think you are a rational, well-balanced person, or I do not know, but you should know that you're most of all crazy funny. In my circle of friends people enter only on the basis of this quality.

Competiţia / Competition

[below in English]

Toți oamenii pretind că sunt mulțumiți cu ceea ce au și că lasă lucrurile să evolueze de la sine, dar nu știu cum să facă să obțină mai mult și mai mult. Indiferent că e vorba de bani, ierarhia locului de muncă sau însușiri, e o nevoie continuă de a fi în top. E mereu prezentă acea dorință de a fi cel mai bun, e o competiție care se desfășoară fără încetare și macină sufletul. "Cum să aibă vecinul X o mașină mai bună decât a mea?!" și fel de fel de asemenea întrebări ne determină să facem până și imposibilul pentru a ne ridica la / a depăși nivelul așteptărilor.

Nici nu mai are rost să menționez despre firmele care profită de pe urma acestei întreceri nebune fără de sfârșit. Trebuie să ne menținem în ton cu tendințele, astfel că înlocuim imediat produsele abia cumpărate pentru altele mai moderne. Doar nu ne permitem să fim "învechiți" și alții să ne-o ia înainte. (Se pare că există, totuși, o latură de economist în mine, care se gândește la câștigul financiar.)

Eu am avut întotdeauna un complex legat de condiția mea fizică. Mă rog, poate au fost mai multe. Ideea e că pe acesta l-am observat atent. Vorbesc acum despre concepția "scaun cu rotile = persoană cu dizabilități din toate punctele de vedere". Simțeam încă de mică o nevoie acută de a demonstra contrariul și astfel m-am pus serios pe învățat. Consideram, în mod total eronat, că a avea cele mai bune note din clasă însemna neapărat că sunt inteligentă și celelalte persoane se vor opri din a mă judeca. Dacă mă întreba cineva de ce învăț, răspunsul meu venea mecanic : "vreau să le demonstrez tuturor că dacă ești în cărucior nu înseamnă că ești prost".

Pe la mijlocul liceului am realizat că a te strădui să fii mereu cel mai bun e o presiune ce nu merită efortul. Astfel am eliminat stresul concurenței. Nu vă închipuiți că notele mele au scăzut vertiginos. Am continuat să învăț din obișnuință probabil, dar și pentru că îmi place să știu cât mai multe lucruri. Ei bine, asta e o replică de tocilară veritabilă și mi-o asum. Mi-am găsit alte motivații pentru care să merite cu adevărat să lupt.

Locul 1 nu trebuie obținut doar de dragul de a fi mai bun decât ceilalți. Singura competiție care contează este aceea cu propria persoană. Îmi doresc să mă întrec pe mine însămi, să evoluez cu fiecare zi ce trece. Nu o fac pentru alții, ci pentru mine.

-----------------------------------------------------------------------------

Everyone pretends to be satisfied with what they have and that they let things evolve on their own, but they do not know how to get more and more. Whether it's money, job hierarchy or skills, it's a constant need to be in the top. There is always the desire to be the best, it is an uninterrupted competition and it burns the soul. "How can my neighbor X have a better car than mine?" and such kinds of questions lead us to make it even impossible to live up to / exceed our expectations.

There is no point in mentioning companies which take advantage of this mad race without end. We have to keep up with the trends, so we immediately replace the products we've just bought for the more modern ones. We cannot afford to be "obsolete" and others to go ahead of us. (There seems to be, after all, an economist in me who thinks of the financial gain.)

I've always had a complex about my physical condition. Well, maybe there were more. The point is that I noticed it carefully. I'm talking now about the concept of "wheelchair = disabled person in all respects". Since childhood I felt an acute need to prove the opposite, and so I started to learn seriously. I thought, quite wrong, that having the best grades in the class meant that I was intelligent and the other people would stop judging me. If someone asked me why I was learning, my answer came mechanically: "I want to show everyone that if you're in a wheelchair it does not mean you're stupid."

In the middle of high school, I realized that striving to always be the best is a pressure that does not worth the effort. This has eliminated the stress of competition. Do not believe that my grades have fallen sharply. I have continued to learn from habit, but also because I like to know as much as possible. Well, that's a real geek affirmation and I assume it. I found other motivations for which I really want to fight.

The 1st place should not be achieved just for the sake of being better than the others. The only competition that matters is with us. I want to beat myself, to evolve with every passing day. I do not do it for others, I do it for me.

Lasă totul să plece şi vezi ce rămâne / Let it all go and see what stays

[below in English]

Eu sunt genul acela de om pentru care speranța moare ultima. Lupt până la epuizare să salvez situații și oameni. Lupt pentru tot ceea ce consider important. Prieteniile reprezintă un punct vital în ierarhia aceasta a mea. Astfel, fac până și imposibilul pentru a nu pierde oameni dragi sufletului meu. Încerc neîncetat să găsesc soluții de reparare a relațiilor sau cel puțin de menținere a lor într-o stare latentă. Am o impresie aiurea că acea persoană va fi acolo pentru totdeauna și timpul nu va afecta cu nimic ceea ce ne leagă. E una dintre cele mai greșite concepții ale mele.

Timpul ne schimbă. Nu mai sunt fata din urmă cu 5, 3 sau 1 an. Inclusiv față de ziua de ieri sunt diferită. Dacă eu mă transform, nu pot avea pretenția ca ceilalți să rămână la fel. Este o lume a vitezei, una în care ne apropiem unii de alții sau ne distanțăm. Evoluăm și e normal să nu mai avem lucruri în comun cu anumiți oameni, iar în același timp să ne facem noi cunoștințe. Nu pierdem nimic propriu zis, însă asta simțim atunci când stăm și retrăim amintiri. Un gol ce pare să ne înghită. Poate că nu va apărea altcineva care să îl umple, dar cu siguranță va deveni mai ușor de suportat. Clipele, secundele, minutele, orele și zilele vindecă.

Până acum nu puteam accepta să renunț de bună voie la cineva. Acum îmi dau seama că oricum pierderea avea loc și negarea ei nu avea sens. Nu pot obliga un om să meargă alături de mine într-o direcție pe care nu și-o dorește. Nu mai vreau să mă lupt cu morile de vânt. Cum se spune: "lasă totul să plece și vezi ce rămâne". Dacă trebuie să continuăm pe același drum, se va întâmpla. Dacă nu, nu e o tragedie. Nu toți oamenii sunt meniți să ne însoțească pe tot parcursul călătoriei noastre pământene. Este o lecție pe care am învățat-o de curând și intenționez să o duc mai departe cu mine.

-----------------------------------------------------------------------------

I'm that kind of person for which hope dies last. I fight until exhaustion to save situations and people. I fight for everything I consider important. Friendship is a vital element in my hierarchy. Thus, I do even the impossible not to lose people close to me. I'm constantly trying to find solutions to repair relationships or at least keep them in a latent state. I have a strange impression that that person will be there forever and time will not affect anything that keeps us together. It's one of my worst conceptions.

Time changes us. I'm not the same from 5, 3 or 1 year ago. I'm a completely different person today that I was yesterday. If I transform myself, I cannot claim the others to stay the same. It's a world of speed, one in which we're getting closer to each other or we distance ourselves, as time goes by. We are evolving, and it is normal that we do not have things in common with certain people anymore, and, at the same time, we make new acquaintances. We do not lose anything, but that's what we feel like when we sit and relive our memories. A black hole that seems to swallow us. Perhaps there will not be someone else to fill it, but it will surely be easier to bear as time goes by. The moments, seconds, minutes, hours and days heal.

Until now I could not accept to give up willingly to anyone. Now I realize that the loss was happening anyway, and the denial made no sense. I cannot force someone to walk by me side in a direction he / she does not want to go. I do not want to fight the windmills anymore. As it says: "let it all go and see what stays". If we have to continue on the same path, it will happen. If not, it's not a tragedy. Not all people are meant to accompany us throughout our earthly journey. It is a lesson I have learned recently and I intend to take it with me on the rest of my journey.

Cum ar fi fost dacă...? / What would be if...?

[below in English]

Ne gândim de multe ori la "cum ar fi fost dacă...?", iar eu stau și meditez dacă are vreun rost. Trecutul e trecut și nu poate fi schimbat. Timpul are un traseu doar dus; odată plecat la drum, nu te mai poți întoarce. Acceptarea prezentului e ceea ce ne ajută să atingem viitorului mult dorit, doar că e greu câteodată să trecem peste posibilitățile pe care credem că le-am fi putut avea. Visurile mărețe ne mențin creativitatea la un nivel ridicat, fapt pentru care de ce să nu le lăsăm ocazional să ne poarte într-o altă lume?

Deciziile trebuie asumate, însă uneori întâmplările nu depind de noi și cred că inevitabil apar regretele. Nu intenționez să neg, mi-am proiectat nenumărate posibilități ale unei vieți "normale". În cele mai aventuroase dintre ele sunt undeva prin America la facultate, având un viitor strălucit înainte și fiind total independentă. Mai e varianta în care călătoresc de nebună prin toată lumea și nu am nici măcar o treabă cu realitatea dureroasă. Acestea sunt cele mai fanteziste opțiuni care mi-au trecut prin minte, dar toate au un element comun: scaunul cu rotile lipsește cu desăvârșire și mama își poate trăi linistită propria viață, nefiind nevoită să fie umbra mea. Cu toate acestea, realitatea trebuie înfruntată așa cum e, deoarece regretele nu o vor schimba.

Consider că regretele sunt imposibil de evitat. Mereu vor fi lucruri pe care nu le vom putea trăi, chiar dacă ni se va oferi șansa. A dispărut ceva pentru a apărea altceva mai bun. Dacă nu s-a întâmplat astfel, c'est la vie! Oportunitățile se vor ivi din nou, mai devreme sau mai târziu. Important este să acceptăm prezentul și să nu trăim în amintirea a ceea ce ar fi putut fi.

Acel "ce ar fi fost dacă...?" e pur și simplu o poveste pe care ne-o spunem pentru a ne face să ne simțim mai bine sau pentru că ne lovește melancolia. E liber să visăm. Nu putem face mai mult de atât și, oricum, prezentul este mai mult decât perfect. Totul e așa cum trebuie să fie, iar viitorul va fi și mai frumos.

-----------------------------------------------------------------------------

We often think of "what would be if...?" and I stand and I meditate if there is any point in it. The past is gone and cannot be changed. Time has a one-way route, once you're on a road you cannot go back. Accepting this is what helps us reach the long wanted future, but it is sometimes difficult to get over the possibilities that we think we could have. Big dreams keep creativity high, so why not let them occasionally take us into another world?

The decisions must be assumed, but sometimes the events do not depend on us and I think regret is inevitable. I do not intend to deny, I have projected all kinds of possibilities of a "normal" life. In the most adventurous ones I'm somewhere in America at college, having a brilliant future in front of me and being totally independent. There's another version in which I'm traveling around the world and I'm not even aware of the painful reality. These are the most fantastic options that crossed my mind, but they all have a common element: the wheelchair is completely absent and my mother can live her own life, without being my shadow. However, reality must be accepted as it is because regrets will not change it.

I think it's impossible to avoid regrets. There will always be things we will not be able to live, even if we have the chance. Something went missing in order for something better to appear. If this does not happened, c'est la vie! Opportunities will come back, sooner or later. It is important to accept the present and not to live in the memory of what could have been.

That "what would be if ...?" It's just a story we're telling ourselves to make us feel better or because of melancholy. It's free to dream. We cannot do more than that and, anyway, the present is more than perfect. Everything is as it should be, and the future will be even more beautiful.