Vocația – mit sau realitate?

Ți s-a întâmplat vreodată să încerci pentru prima dată să faci ceva anume și să zici hotărât: "da, asta îmi doresc să fac pentru tot restul vieții"? Mda, nici mie.

                                                                                            

Bineînțeles că nu mă refer acum la lenevit sau la orice altceva care ia bani din buzunar, în loc să pună. E vorba de jobul perfect sau, cum îi spun unii, vocație.

Sincer, mereu mi s-a părut un cuvânt cu impact, unul pe care, odată ce l-ai rostit, e imposibil să îl retragi, așa că am evitat să îl pronunț.

Nu mai departe de săptămâna trecută m-am auzit spunând în fața a peste 20 de copii de clasa a 9-a că, deși am 23 de ani, încă nu am idee ce vreau să fiu "când voi fi mare". Recunosc că nu a fost prea încurajator pentru ei, dar hei, mereu am apreciat și preferat sinceritatea.

Și totuși, lucrurile pentru mine parcă s-au schimbat de atunci. A fost dintr-o dată, un fel de revelație (ca să fiu melodramatică), însă, îmi pare rău să te dezamăgesc, nu a fost prima dată când făceam acel ceva. De fapt, s-a întâmplat fix o săptămână mai târziu, moment în care mă aflam în fața unui alt grup de copii.

Erau gălăgioși și poate puțin obraznici, dar oneşti. Ce copil nu se plictisește dacă stă cu orele și îi aude pe unul și pe altul vorbind? E normal. E datoria adulților să explice totul într-o manieră cât mai interesantă și să le capteze atenția. Așa că m-am decis...

Vreau să predau economie la liceu. Nu, nu vreau, ci mai degrabă simt că locul meu e acolo. Jumătate de normă mi-ar ajunge (probabil aș lua-o razna dacă ar fi una întreagă), dar ar fi șansa mea să contribui la evoluția lumii.

Vorbim întruna despre schimbarea societății, însă scăpăm din vedere faptul că ea e reprezentată de noua generație. Baza unui adult, în opinia mea, este pusă în perioada adolescenței. Atunci contează cel mai mult cum îi prezinți lumea, în ce culori o colorezi și din ce unghi îl înveți s-o privească.

Între 14 și 18-19 ani, copiii sunt destul de mari cât să înceapă să facă diferența dintre bine și rău, dar totodată caută un model care să îi îndrume. E adevărat că e dificil uneori să te înțelegi cu ei. Tocmai de aceea e mai mare satisfacția reuşitei.

Îmi plac provocările și cu atât mai mult îmi place să ştiu că am ocazia să pun o piatră de temelie la formarea unei societăți mai deschise, care nu numai să accepte diferențele, ci să le îmbrățișeze. Liceenii de azi sunt viitorul de mâine.

Crede-mă, știu că nu e deloc ușor să lucrezi cu copiii. Ei pot fi extrem de răutăcioşi și taxează inclusiv și cea mai mică greșeală. Exact din acest motiv aș considera munca de profesor şi ca oportunitate de dezvoltare personală. Nu-i învăț doar pe ei... mă învăț și pe mine.

Pentru a fi un profesor bun nu e suficient să stăpânești materia. Trebuie să fii empatic şi prietenos. Trebuie să știi cum să faci un echilibru între materia predată și om... atât cel din spatele catedrei, cât și fiecare din fața ei.

Avem nevoie de oameni dedicați în fața copiilor, iar eu sunt dispusă să încerc să devin unul dintre ei. Nu garantez că îmi va reuși, dar ce e sigur pe lume? Important este să nu încetăm niciodată să încercăm.

Eu m-am simțit în largul meu vorbindu-le unor copii despre Erasmus și asociația de studenți, pentru că era vorba despre ceva ce mă pasionează. Nu m-am simțit deloc ciudat că mă priveau curioși, ca altădată. Am depășit în sfârșit tracul de a vorbi în public și poate că în asta a constat secretul.

Dacă e să aleg o materie pentru care am învățat vreodată cu drag, economia e aceea. Deci probabil că, predând-o zi de zi, ar fi o plăcere. Cum se spune: "fă ceea ce îți place și nu va trebui să lucrezi nicio zi din viața ta".

                                                         

E amuzant cum mama m-a ghidat mereu din umbră înspre meseria de dascăl, dar am refuzat în mod vehement. Am considerat că nu am răbdarea necesară și că nu mă pricep deloc la explicat. Cu siguranță că mai am de îmbunătățit ultima parte, dar poate că m-am schimbat de-a lungul anilor sau... pur și simplu nu am vrut să privesc adevărul în față.

Nu e deloc plictisitor să lucrezi cu copiii. Ba din contră, acum mi se pare una dintre cele mai surprinzătoare meserii. Ești nevoit să te adaptezi constant și chiar să te autodepășeşti. Altfel n-ai cum să supraviețuiești între ei și să îi faci să te îndrăgească.

Aşadar... sunt gata să fiu veșnic tânără între copii, să trăiesc alături de ei cei mai zbuciumați și frumoși ani, ajutându-i să devină stâlpii de rezistență ai societății.

Tu ce vrei să te faci "când vei fi mare"? Ți-ai găsit vocația sau mai ai locuri și lucruri de explorat? Nu uita că niciodată nu e prea târziu să faci ceva nou...

Confesiunea unei optimiste convinse

Am scris aceste rânduri în urmă cu mai bine de 2 luni, dar ceva m-a oprit să le public… până acum. J

Disclaimer: acest articol nu va fi unul drăguț și roz. Deloc. Pur și simplu va vorbi despre viața... obișnuită.

În timp ce scriu aceste rânduri am lacrimi în ochi. Am plâns. Da, fata care e mereu cu zâmbetul pe buze trece prin momente dificile uneori, când simte că nu mai poate face față.

Nu am considerat că e nevoie să abordez acest subiect până ce, zilele trecute, am avut o discuție cu o prietenă. Ea mi-a povestit că nu mai rezistă cu toate, că are impresia că nu va reuși să ducă lucrurile la bun sfârșit, iar eu i-am spus că strădania mereu are sorți de izbândă, dar că o înțeleg. Am o stare similară cu a ei.

A fost de-a dreptul şocată să afle că am și eu clipe în care mă lupt cu mine. Îmi vine să pun totul jos și să iau o pauză. Master, scris, voluntariat, viață socială și timp pentru propria persoană. Poate va urma şi un job stabil, iar, sinceră să fiu, nu îmi iese întotdeauna un echilibru.

Atunci intervine câte o cădere nervoasă, una în care mă hotărăsc pe loc să fac o nouă prioritizare a activităților. Acum câteva minute eram pe cale să renunț la scrisul pentru cel puțin 2 bloguri, dar mi-a mai trecut.

Din când în când mă simt neputincioasă, inutilă și chiar o povară pentru cei dragi. Dacă tu ai senzația la modul figurat, eu o simt vie. Reală. Am impresia că nu pot face nimic care să conteze cu adevărat, că nu am cum să ajut în general și că... îi chinui în special mamei existența.

Știu că ea face totul pentru mine din iubire și că îmi vrea doar binele. Sunt perfect conștientă, însă, când mă apasă viața, nu pot opri manifestarea acestor gânduri.

Ce fac atunci? Mă descarc. Plâng poate chiar și o oră. Găsesc tot felul de motive pentru care existența e nedreaptă. După ce le epuizez pe cele care mă privesc direct, mă îndrept spre copiii și animalele abandonate, spre sistemul care lasă oamenii să moară de foame și multe altele.

Apoi îmi revin, însă nu mereu în totalitate. Mai am nevoie de un impuls, să uit pentru o vreme de aparentele mele probleme. De obicei sunt chestii minore, de aceea le numesc "aparente".

Găsisem recent o imagine pe Pinterest cu textul: "dragă Peter Pan, am lăsat fereastra deschisă, vino și salvează-mă!". Am rezonat enorm cu ea.

                                                 

Pentru relaxare totală și pierdere în abis, recurg la cărți. Nimic nu se compară cu o lectură de calitate. Noaptea trecută, de exemplu, am mers la ora 4 la culcare, deoarece a trebuit să termin cartea, nu se putea altfel.

Prefer să nu vorbesc cu alții despre ceea ce mă macină, pentru că m-aş scufunda și mai mult în nefericirea mea. Nu îmi face bine să mă aud vorbind despre asta și să aprofundez subiectul. Dacă am ajuns la căderea nervoasă, e clar că am pus eu deja în balanță fiecare detaliu... şi nu a rezultat în ceva care să mă mulțumească.

Totuși, în anumite cazuri, când aş vorbi și nu prea, scriu. Nu este ascultător mai priceput decât foaia de hârtie / notițele din telefon. Aceasta este varianta mea extremă, când e vorba de o problemă puțin mai serioasă.

Am tehnici destul de convenționale de a mă elibera de stres, nu ceva ieșit din comun. Ce pot să spun, cât timp scopul liniștirii e atins, nu e nevoie să descoperim gaura de la macaroană.

Așa că, da, trec inclusiv şi eu prin perioade urâte. Nu e o rușine. Secretul meu e că nu las aceste etape să mă definească și realizez că până și cel mai lung, întortocheat și întunecat tunel are o luminiță la capăt. O voi (vei) găsi mai devreme sau mai târziu. Asta înseamnă să fii optimist.

Și acum, poți răsufla ușurat/ă. Tocmai mi-a înflorit un mic zâmbet pe buze. Nici gând să se apropie depresia de mine. M-a înseninat faptul că ți-am scris.

Tu ești optimist/ă? Cum gestionezi stările triste? Sau, mai rău, te influențează în vreun fel vremea de afară?