Pagini

vineri, 12 iulie 2019

Confesiunea unei optimiste convinse


Am scris aceste rânduri în urmă cu mai bine de 2 luni, dar ceva m-a oprit să le public… până acum. J


Disclaimer: acest articol nu va fi unul drăguț și roz. Deloc. Pur și simplu va vorbi despre viața... obișnuită.

În timp ce scriu aceste rânduri am lacrimi în ochi. Am plâns. Da, fata care e mereu cu zâmbetul pe buze trece prin momente dificile uneori, când simte că nu mai poate face față.

Nu am considerat că e nevoie să abordez acest subiect până ce, zilele trecute, am avut o discuție cu o prietenă. Ea mi-a povestit că nu mai rezistă cu toate, că are impresia că nu va reuși să ducă lucrurile la bun sfârșit, iar eu i-am spus că strădania mereu are sorți de izbândă, dar că o înțeleg. Am o stare similară cu a ei.

A fost de-a dreptul şocată să afle că am și eu clipe în care mă lupt cu mine. Îmi vine să pun totul jos și să iau o pauză. Master, scris, voluntariat, viață socială și timp pentru propria persoană. Poate va urma şi un job stabil, iar, sinceră să fiu, nu îmi iese întotdeauna un echilibru.

Atunci intervine câte o cădere nervoasă, una în care mă hotărăsc pe loc să fac o nouă prioritizare a activităților. Acum câteva minute eram pe cale să renunț la scrisul pentru cel puțin 2 bloguri, dar mi-a mai trecut.

Din când în când mă simt neputincioasă, inutilă și chiar o povară pentru cei dragi. Dacă tu ai senzația la modul figurat, eu o simt vie. Reală. Am impresia că nu pot face nimic care să conteze cu adevărat, că nu am cum să ajut în general și că... îi chinui în special mamei existența.

Știu că ea face totul pentru mine din iubire și că îmi vrea doar binele. Sunt perfect conștientă, însă, când mă apasă viața, nu pot opri manifestarea acestor gânduri.

Ce fac atunci? Mă descarc. Plâng poate chiar și o oră. Găsesc tot felul de motive pentru care existența e nedreaptă. După ce le epuizez pe cele care mă privesc direct, mă îndrept spre copiii și animalele abandonate, spre sistemul care lasă oamenii să moară de foame și multe altele.

Apoi îmi revin, însă nu mereu în totalitate. Mai am nevoie de un impuls, să uit pentru o vreme de aparentele mele probleme. De obicei sunt chestii minore, de aceea le numesc "aparente".

Găsisem recent o imagine pe Pinterest cu textul: "dragă Peter Pan, am lăsat fereastra deschisă, vino și salvează-mă!". Am rezonat enorm cu ea.
                                                 
Pentru relaxare totală și pierdere în abis, recurg la cărți. Nimic nu se compară cu o lectură de calitate. Noaptea trecută, de exemplu, am mers la ora 4 la culcare, deoarece a trebuit să termin cartea, nu se putea altfel.

Prefer să nu vorbesc cu alții despre ceea ce mă macină, pentru că m-aş scufunda și mai mult în nefericirea mea. Nu îmi face bine să mă aud vorbind despre asta și să aprofundez subiectul. Dacă am ajuns la căderea nervoasă, e clar că am pus eu deja în balanță fiecare detaliu... şi nu a rezultat în ceva care să mă mulțumească.

Totuși, în anumite cazuri, când aş vorbi și nu prea, scriu. Nu este ascultător mai priceput decât foaia de hârtie / notițele din telefon. Aceasta este varianta mea extremă, când e vorba de o problemă puțin mai serioasă.

Am tehnici destul de convenționale de a mă elibera de stres, nu ceva ieșit din comun. Ce pot să spun, cât timp scopul liniștirii e atins, nu e nevoie să descoperim gaura de la macaroană.

Așa că, da, trec inclusiv şi eu prin perioade urâte. Nu e o rușine. Secretul meu e că nu las aceste etape să mă definească și realizez că până și cel mai lung, întortocheat și întunecat tunel are o luminiță la capăt. O voi (vei) găsi mai devreme sau mai târziu. Asta înseamnă să fii optimist.

Și acum, poți răsufla ușurat/ă. Tocmai mi-a înflorit un mic zâmbet pe buze. Nici gând să se apropie depresia de mine. M-a înseninat faptul că ți-am scris.

Tu ești optimist/ă? Cum gestionezi stările triste? Sau, mai rău, te influențează în vreun fel vremea de afară?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu