Pagini

sâmbătă, 20 iulie 2019

Vocația – mit sau realitate?


Ți s-a întâmplat vreodată să încerci pentru prima dată să faci ceva anume și să zici hotărât: "da, asta îmi doresc să fac pentru tot restul vieții"? Mda, nici mie.
                                                                                            
Bineînțeles că nu mă refer acum la lenevit sau la orice altceva care ia bani din buzunar, în loc să pună. E vorba de jobul perfect sau, cum îi spun unii, vocație.

Sincer, mereu mi s-a părut un cuvânt cu impact, unul pe care, odată ce l-ai rostit, e imposibil să îl retragi, așa că am evitat să îl pronunț.

Nu mai departe de săptămâna trecută m-am auzit spunând în fața a peste 20 de copii de clasa a 9-a că, deși am 23 de ani, încă nu am idee ce vreau să fiu "când voi fi mare". Recunosc că nu a fost prea încurajator pentru ei, dar hei, mereu am apreciat și preferat sinceritatea.

Și totuși, lucrurile pentru mine parcă s-au schimbat de atunci. A fost dintr-o dată, un fel de revelație (ca să fiu melodramatică), însă, îmi pare rău să te dezamăgesc, nu a fost prima dată când făceam acel ceva. De fapt, s-a întâmplat fix o săptămână mai târziu, moment în care mă aflam în fața unui alt grup de copii.

Erau gălăgioși și poate puțin obraznici, dar oneşti. Ce copil nu se plictisește dacă stă cu orele și îi aude pe unul și pe altul vorbind? E normal. E datoria adulților să explice totul într-o manieră cât mai interesantă și să le capteze atenția. Așa că m-am decis...

Vreau să predau economie la liceu. Nu, nu vreau, ci mai degrabă simt că locul meu e acolo. Jumătate de normă mi-ar ajunge (probabil aș lua-o razna dacă ar fi una întreagă), dar ar fi șansa mea să contribui la evoluția lumii.

Vorbim întruna despre schimbarea societății, însă scăpăm din vedere faptul că ea e reprezentată de noua generație. Baza unui adult, în opinia mea, este pusă în perioada adolescenței. Atunci contează cel mai mult cum îi prezinți lumea, în ce culori o colorezi și din ce unghi îl înveți s-o privească.

Între 14 și 18-19 ani, copiii sunt destul de mari cât să înceapă să facă diferența dintre bine și rău, dar totodată caută un model care să îi îndrume. E adevărat că e dificil uneori să te înțelegi cu ei. Tocmai de aceea e mai mare satisfacția reuşitei.

Îmi plac provocările și cu atât mai mult îmi place să ştiu că am ocazia să pun o piatră de temelie la formarea unei societăți mai deschise, care nu numai să accepte diferențele, ci să le îmbrățișeze. Liceenii de azi sunt viitorul de mâine.

Crede-mă, știu că nu e deloc ușor să lucrezi cu copiii. Ei pot fi extrem de răutăcioşi și taxează inclusiv și cea mai mică greșeală. Exact din acest motiv aș considera munca de profesor şi ca oportunitate de dezvoltare personală. Nu-i învăț doar pe ei... mă învăț și pe mine.

Pentru a fi un profesor bun nu e suficient să stăpânești materia. Trebuie să fii empatic şi prietenos. Trebuie să știi cum să faci un echilibru între materia predată și om... atât cel din spatele catedrei, cât și fiecare din fața ei.

Avem nevoie de oameni dedicați în fața copiilor, iar eu sunt dispusă să încerc să devin unul dintre ei. Nu garantez că îmi va reuși, dar ce e sigur pe lume? Important este să nu încetăm niciodată să încercăm.

Eu m-am simțit în largul meu vorbindu-le unor copii despre Erasmus și asociația de studenți, pentru că era vorba despre ceva ce mă pasionează. Nu m-am simțit deloc ciudat că mă priveau curioși, ca altădată. Am depășit în sfârșit tracul de a vorbi în public și poate că în asta a constat secretul.

Dacă e să aleg o materie pentru care am învățat vreodată cu drag, economia e aceea. Deci probabil că, predând-o zi de zi, ar fi o plăcere. Cum se spune: "fă ceea ce îți place și nu va trebui să lucrezi nicio zi din viața ta".
                                                         
E amuzant cum mama m-a ghidat mereu din umbră înspre meseria de dascăl, dar am refuzat în mod vehement. Am considerat că nu am răbdarea necesară și că nu mă pricep deloc la explicat. Cu siguranță că mai am de îmbunătățit ultima parte, dar poate că m-am schimbat de-a lungul anilor sau... pur și simplu nu am vrut să privesc adevărul în față.

Nu e deloc plictisitor să lucrezi cu copiii. Ba din contră, acum mi se pare una dintre cele mai surprinzătoare meserii. Ești nevoit să te adaptezi constant și chiar să te autodepășeşti. Altfel n-ai cum să supraviețuiești între ei și să îi faci să te îndrăgească.

Aşadar... sunt gata să fiu veșnic tânără între copii, să trăiesc alături de ei cei mai zbuciumați și frumoși ani, ajutându-i să devină stâlpii de rezistență ai societății.

Tu ce vrei să te faci "când vei fi mare"? Ți-ai găsit vocația sau mai ai locuri și lucruri de explorat? Nu uita că niciodată nu e prea târziu să faci ceva nou...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu