Viața e surprinzătoare și... îngrozitoare / Life is surprising and... awful

[below in English]

Poate sună cam aiurea, dar în general mă consider destul de superficială. Îmi concentrez întreaga atenție asupra activităților mele și uit cu desăvârșire că viața este complexă, fascinantă și uneori de-a dreptul îngrozitoare.

Totuși, câteodată, așa ca acum, se întâmplă ceva care îmi aduce aminte că nu contează doar ceea ce fac eu sau toate celelalte lucruri aparente și că sunt o mulțime de elemente pe care nu le ştim... și e mai bine așa.

Ai putea crede că nedreptatea vieții nu-mi e deloc necunoscută. Într-o oarecare măsură ai dreptate. Nu doar o dată m-am întrebat "de ce eu?". Și poate că acum spun cu un fel de mândrie că sunt specială, dar n-am făcut-o mereu.

                                             

Ideea e că m-am obișnuit... să fiu eu. Întotdeauna am zis că mi-e mai ușor fiindcă nu știu cum e să fi mers vreodată pe propriile picioare sau să fii total independent din punct de vedere fizic. Ajutorul e ceva absolut normal pentru mine (deși încă sunt în stadiul în care învăț cum să i-l cer altcuiva în afară de mama, care știe efectiv din priviri de ce am nevoie).

De cele mai multe ori, când sunt așa, super împăcată cu existența și, după cum am menționat mai devreme, intru într-o buclă în care rareori observ restul omenirii și nevoile sale, se întâmplă ceva care îmi redeschide ochii și mă pune pe gânduri. Crede-mă pe cuvânt, o Dana filozofică, una ce pune la îndoială corectitudinea lumii și face fel și fel de supoziții, nu e deloc amuzantă.

Din păcate (sau fericire, depinde din ce perspectivă privim lucrurile), ea își face apariția adesea. Pe măsură ce trec anii, parcă se petrece tot mai des. Nu știu dacă face neapărat parte din procesul maturizării, însă îmi place să cred că nu mai sunt chiar copila zvăpăiată din urmă cu ceva timp.

Revenind, că iar m-am lăsat purtată de val și de gânduri, e vorba fie de oameni ce au suferit diverse accidente sau i-a lovit vreo nenorocire din care nu prea mai au cum să iasă, fie de animale abandonate (fără supărare, dar sunt dispusă să vărs mult mai multe lacrimi pentru un cățel amărât decât pentru mulți oameni), fie de copii aflați în situații similare.

Hai că ajung în sfârșit la subiect. Vara asta am fost într-o tabără de copii. Îți dai seama că a fost minunat: aer curat, veselie cât cuprinde și nenumărate jocuri interesante. Am cunoscut o mulțime de copii deosebiți, cu poveşti extrem de emoționante și care m-au impresionat prin modul colorat de a privi viața.

Sunt o optimistă convinsă, e adevărat, și cu toate acestea... un imbold de la aceste suflete inocente îmi prinde nespus de bine din când în când. Probabil că ăsta e marele secret: adulții ar fi mult mai mulțumiți de zilele lor dacă ar accepta inevitabilul și s-ar adapta.

Am întâlnit aici un copil, un tânăr în devenire aș putea spune, care m-a marcat. Mi s-a spus că a fost un copil perfect sănătos până acum vreun an, când a fost afectat de o tumoare ce până la urmă l-a costat vederea. Mi s-a spus că ar fi super dacă aș putea să îl încurajez, să povestesc cu el despre propria mea situație și astfel să realizeze că nimic nu e imposibil.

Încă dinainte cu o săptămână de tabără mi-am făcut tot felul de scenarii, mi-am interzis vehement să deschid anumite subiecte (cum ar fi boala) și am încercat să mă pregătesc pe cât posibil să îl cunosc. Bineînțeles că nimic din ce aş fi putut să zic nu a părut suficient de bun și aproape că am simțit o teamă referitor la momentul întâlnirii.

Mă aşteptam să dau peste un adolescent furios pe viață, frustrat în legătură cu condiția lui și demoralizat. Mare mi-a fost mirarea când am cunoscut în schimb o față luminoasă cu un zâmbet mare și frumos, o voce caldă și o împăcare cu sine cum n-am mai văzut nici măcar la oamenii în vârstă, trecuți prin multe încercări.

                                                                           

Cred că eu am fost cea care a venit de fapt cu o lecție din acea experiență. În locul acelui copil fiind, aș fi cedat psihic, o spun cu toată sinceritatea din lume. Nu de alta, dar am fost cât p-aci să o fac în clasa a 8-a, atunci când am început să port ochelari.

Era perioada aceea dintre Crăciun și Anul Nou, când toată lumea e în vacanță. Povesteam ceva cu sora mea, moment în care m-am uitat cu atenție la un tablou aflat în fața mea (pe perete, la vreo 2 metri distanță) și... am constatat cu stupoare că nu reușesc să disting trăsăturile feței personajului din tablou. Sora mea putea fără dificultate, așa că m-a luat imediat panica. Am început să plâng incontrolabil, spunând printre suspine: "ce rost mai are viața, dacă, pe lângă că nu pot să umblu, mai și orbesc?!".

Nu e nevoie să intru în detalii, evident că mama a făcut tot posibilul și chiar în acea zi am ajuns în cabinetul oftalmologului, iar de atunci sunt în permanență posesoarea unor ochelari de vedere, care au ajuns până la urmă să fie o piesă de rezistență a look-ului meu.

Am vrut să scot în evidență reacția. Aveam cam aceeași vârstă pe atunci ca și acest copil acum. El e mult mai puternic decât mine.

M-am străduit să nu devin emoțională în preajma lui, să îi insuflu curajul de a înfrunta în continuare viața... însă el cu siguranță nu a avut nevoie de ajutorul meu.

Asta numesc eu nedreptate: să ai visuri mărețe şi să ajungi dependent de oamenii din jur. Important e însă să realizăm că noi facem diferența între o viață frumoasă și una tristă. Contează foarte mult cum privim ceea ce ni se întâmplă.

Ție ce îți amintește constant de complexitatea existenței? Ce simți atunci când vezi o persoană "chinuită" de soartă? Cum tratezi propriile tale suferințe?

-----------------------------------------------------------------------------

It may sound a little silly, but I generally consider myself to be rather superficial. I focus my attention on some activities and I completely forget that life is complex, fascinating and sometimes quite awful.

However, sometimes, like now, something happens that reminds me it doesn't really matter what I do or all the other apparent things, and that there are a lot of things we don't know... and it's better that way.

You might think that the injustice of life is not unknown to me. To some extent you are right. Not once did I ask myself "why me?" And maybe now I kind of proudly say I'm special, but I haven't always thought it.

The point is, I'm used to it... to be me. I always said that it is easier for me because I do not know what it is like to have ever walked on your own feet or to be totally physically independent. Help is absolutely normal for me (although I'm still learning how to ask it from someone other than my mother, who knows what I need only by looking at me).

Most of the time when I am like this – super reconciled with my existence and, as I mentioned earlier, I enter into a loop where I rarely see the rest of humanity and its needs, something happens that re-opens my eyes and puts me thinking...  Trust me, a philosophical Dana, one who questions the correctness of the world and makes assumptions, is not funny at all.

Unfortunately (or fortunately, depending on what perspective we look at things), she often makes an appearance. As the years go by, it seems to happen more and more often. I do not know if it is necessarily part of the growing up process, but I like to think that I am not the child I used to be.

Coming back, I was carried away by the waves of thoughts, it is either about  people who have suffered various accidents or were hit by some misfortune from which they cannot get out, or abandoned animals (no offense, but I am willing to shed more tears for a poor dog than for many people), either by children in similar situations.

I finally get to the topic. This summer I was in a children's camp. You realize that it was wonderful: fresh air, cheerfulness and countless interesting games. I met a lot of special children, with extremely moving stories, which impressed me with their colorful way of seeing life.

I am an optimist, it is true, and yet... an impulse from these innocent souls is sometimes more than welcome. This is probably the big secret: adults would be much more pleased with their days if they accepted the inevitable and adapted.

I met a child here, a young man I could say, who left me speechless. I was told that he was a perfectly healthy child until a year ago, when he was affected by a tumor that ultimately made him blind. I was told that it would be great if I could encourage him, tell him about my own situation and thus help him realize that nothing is impossible.

One week before camp I started to create all kinds of scenarios, vehemently forbade myself to open certain topics (like illness) and tried to prepare myself as much as possible to get to know him. Of course, nothing I could say seemed good enough and I almost felt a fear about the time of the meeting.

I expected to find an angry teenager, frustrated about his condition and demoralized. I was surprised when I met a bright face with a big and beautiful smile, a warm voice and an acceptance I had never even seen on elderly, which had many obstacles in life.

I sincerely believe that I was the one who actually learned a lesson from that experience. Being in that child’s situation, I would have psychically given up. I almost did that in 8th grade, when I started wearing glasses.

It was that time between Christmas and New Year’s Eve, when everyone is on holiday. I was speaking with my sister, when I looked at a painting in front of me (on the wall, about 2 meters away) and... I was surprised to find that I could not distinguish the features of the character's face from the painting. My sister could describe them without any difficulty, so I immediately panicked. I began to cry, saying "what is the purpose of my life, if, besides being unable to walk, I become blind ?!".

No need to go into details, obviously my mother did everything possible and right that day I went  to the ophthalmologist's office, and since then I am wearing glasses, which eventually became a piece of resistance of my look.

I wanted to highlight the reaction. I was about the same age back then as this kid now. He's much stronger than me.

I tried not to become emotional around him, to give him the courage to continue to face life... but he certainly did not need my help.

That's what I call injustice: having big dreams and becoming dependent on the help of people around you. But it is important to realize that we make the difference between a beautiful and a sad life. It matters a lot how we look at what is happening to us.

What constantly reminds you of the complexity of existence? What do you feel when you see a person "tormented" by fate? How do you treat your own sufferings?