Uneori îmi e dor de copilărie. Viața obișnuia să fie mult mai simplă atunci și mai frumoasă. Cumva, răutățile nu reușeau să își facă loc până la mine, iar lumea era colorată în culori mult mai vii.
Îmi e dor să visez cu ochii deschiși la ce
lucruri minunate voi face "când voi fi mare". Îmi e dor ca singurele
mele griji să fie vremea rea de afară, care nu mă lasă să ies cu prietenii, și
pedepsele mamei pentru numeroasele certuri cu sora mea. Îmi e dor să cânt cu
spray-ul în mână visând să devin o cântăreață de succes. Îmi e dor de hotărârea
mea fermă de a schimba lumea.
Când am crescut așa? Îmi amintesc cât de
greu aveam impresia că trec anii. Eram nerăbdătoare să ajung odată mare și să
pot face tot ce îmi doresc. Hehe. Dacă aș fi știut atunci că aceea era cea mai
mare libertate pe care o puteam avea, nu m-aș mai fi grăbit atât... Cu fiecare
an ce a trecut, au intervenit tot mai mulți factori ce au ajuns să mă
controleze. Zilele trec prea repede și rareori apuc să realizez tot ceea ce se
întâmplă.
Câteodată
simt nevoia să pun pauză, să mă opresc din goana asta nebună care duce spre
nicăieri. Acelea sunt clipele în care mă deconectez și trăiesc cu adevărat.
Atunci îmi aduc aminte de o vreme în care problemele la matematică erau
singurele care îmi dădeau bătăi de cap și zâmbesc. Nu-mi place să fiu adult,
așa că refuz să îmi las sufletul să se maturizeze. Prefer să îl păstrez copil
și astfel să nu simt greutatea anilor care trec ca la maraton.
Doamne, cât de ușor îmi mai făceam
prieteni! Mă amuz și acum când îmi amintesc cum mergeam la copiii necunoscuți
din curtea blocului, întindeam mâna spre ei și ziceam: "Hey! Eu sunt Dana.
Tu cine ești?". De multe ori nu îi mai vedeam a doua oară, dar în acea zi
eram precum cei mai buni prieteni. Acum am început să fiu reticentă și timidă,
mi-am cam pierdut curajul undeva pe drum. Ar trebui să dau anunț pe undeva: PIERDUT CURAJ, ÎL VREAU ÎNAPOI! Totuși,
probabil l-a găsit un alt copil și el nu mai vrea să plece... Acel copil e mult
mai interesant și mai dispus să-l folosească decât mine.
Ție
îți lipsește copilăria? De ce?
-----------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------
Sometimes I miss my childhood. Life used to be much simpler
then and prettier. Somehow, wicked things could not make their way to me, and the
world was more colorful than now.
I miss to dream with my eyes open about what wonderful
things I will do "when I will be old enough". I miss that my only
worry was the bad weather which would not let me go out with friends, and my mother's punishment for the many fights with my sister. I miss to sing with
the spray in my hand, dreaming to become a successful singer. I miss my firm
determination to change the world.
When did I grow up like this? I remember how hard I felt the
years were passing. I was eager to get older and to be able to do whatever I
wanted. Hehe. If I knew then that that was the greatest freedom I could have, I
would not have hurried so much... In each year that has passed there have been
more and more factors that have started to control me. The days go too fast and
I rarely get to realize everything that's going on.
Sometimes I feel the
need to pause, to stop from this crazy rush that leads to nowhere. Those
are moments in which I disconnect and I truly live. Then I remember a time when
math problems were the only ones in my life and I smile. I do not like being an
adult, so I refuse to let my soul grow up. I prefer to keep it a child and
so I do not feel the weight of the years that go like a marathon.
Oh, how easy I was making friends! I am amused now, when I
remember how I used to go to the strangers in the block yard, stretching my
hand toward them and saying, "Hey, I am Dana, who are you?". I often
did not see them a second time, but that day we were like best friends. Now I
have begun to be reluctant and shy, I've lost most of my courage somewhere on
the way. I should write the announcement somewhere: LOST COURAGE, I WANT IT BACK! Still, it probably was found by
another child, and it no longer wants to leave... That child is more
interesting and more willing to use it than I am.
Do you miss your
childhood? Why?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu