Copilărie, unde eşti? / Childhood, where are you?

[below in English]

Uneori îmi e dor de copilărie. Viața obișnuia să fie mult mai simplă atunci și mai frumoasă. Cumva, răutățile nu reușeau să își facă loc până la mine, iar lumea era colorată în culori mult mai vii.

Îmi e dor să visez cu ochii deschiși la ce lucruri minunate voi face "când voi fi mare". Îmi e dor ca singurele mele griji să fie vremea rea de afară, care nu mă lasă să ies cu prietenii, și pedepsele mamei pentru numeroasele certuri cu sora mea. Îmi e dor să cânt cu spray-ul în mână visând să devin o cântăreață de succes. Îmi e dor de hotărârea mea fermă de a schimba lumea.

Când am crescut așa? Îmi amintesc cât de greu aveam impresia că trec anii. Eram nerăbdătoare să ajung odată mare și să pot face tot ce îmi doresc. Hehe. Dacă aș fi știut atunci că aceea era cea mai mare libertate pe care o puteam avea, nu m-aș mai fi grăbit atât... Cu fiecare an ce a trecut, au intervenit tot mai mulți factori ce au ajuns să mă controleze. Zilele trec prea repede și rareori apuc să realizez tot ceea ce se întâmplă.

Câteodată simt nevoia să pun pauză, să mă opresc din goana asta nebună care duce spre nicăieri. Acelea sunt clipele în care mă deconectez și trăiesc cu adevărat. Atunci îmi aduc aminte de o vreme în care problemele la matematică erau singurele care îmi dădeau bătăi de cap și zâmbesc. Nu-mi place să fiu adult, așa că refuz să îmi las sufletul să se maturizeze. Prefer să îl păstrez copil și astfel să nu simt greutatea anilor care trec ca la maraton.

Doamne, cât de ușor îmi mai făceam prieteni! Mă amuz și acum când îmi amintesc cum mergeam la copiii necunoscuți din curtea blocului, întindeam mâna spre ei și ziceam: "Hey! Eu sunt Dana. Tu cine ești?". De multe ori nu îi mai vedeam a doua oară, dar în acea zi eram precum cei mai buni prieteni. Acum am început să fiu reticentă și timidă, mi-am cam pierdut curajul undeva pe drum. Ar trebui să dau anunț pe undeva: PIERDUT CURAJ, ÎL VREAU ÎNAPOI! Totuși, probabil l-a găsit un alt copil și el nu mai vrea să plece... Acel copil e mult mai interesant și mai dispus să-l folosească decât mine.

Ție îți lipsește copilăria? De ce?


-----------------------------------------------------------------------------

Sometimes I miss my childhood. Life used to be much simpler then and prettier. Somehow, wicked things could not make their way to me, and the world was more colorful than now.

I miss to dream with my eyes open about what wonderful things I will do "when I will be old enough". I miss that my only worry was the bad weather which would not let me go out with friends, and my mother's punishment for the many fights with my sister. I miss to sing with the spray in my hand, dreaming to become a successful singer. I miss my firm determination to change the world.

When did I grow up like this? I remember how hard I felt the years were passing. I was eager to get older and to be able to do whatever I wanted. Hehe. If I knew then that that was the greatest freedom I could have, I would not have hurried so much... In each year that has passed there have been more and more factors that have started to control me. The days go too fast and I rarely get to realize everything that's going on.

Sometimes I feel the need to pause, to stop from this crazy rush that leads to nowhere. Those are moments in which I disconnect and I truly live. Then I remember a time when math problems were the only ones in my life and I smile. I do not like being an adult, so I refuse to let my soul grow up. I prefer to keep it a child and so I do not feel the weight of the years that go like a marathon.

Oh, how easy I was making friends! I am amused now, when I remember how I used to go to the strangers in the block yard, stretching my hand toward them and saying, "Hey, I am Dana, who are you?". I often did not see them a second time, but that day we were like best friends. Now I have begun to be reluctant and shy, I've lost most of my courage somewhere on the way. I should write the announcement somewhere: LOST COURAGE, I WANT IT BACK! Still, it probably was found by another child, and it no longer wants to leave... That child is more interesting and more willing to use it than I am.

Do you miss your childhood? Why?