[below in English]
Poate sună cam
aiurea, dar în general mă consider
destul de superficială. Îmi concentrez întreaga atenție asupra
activităților mele și uit cu desăvârșire că viața este complexă, fascinantă și
uneori de-a dreptul îngrozitoare.
Totuși,
câteodată, așa ca acum, se întâmplă ceva care îmi aduce aminte că nu contează
doar ceea ce fac eu sau toate celelalte lucruri aparente și că sunt o mulțime
de elemente pe care nu le ştim... și e mai bine așa.
Ai putea crede că nedreptatea vieții nu-mi e deloc
necunoscută. Într-o
oarecare măsură ai dreptate. Nu doar o dată m-am întrebat "de ce
eu?". Și poate că acum spun cu un
fel de mândrie că sunt specială, dar n-am făcut-o mereu.
Ideea e că
m-am obișnuit... să fiu eu. Întotdeauna am zis că mi-e mai ușor fiindcă nu știu
cum e să fi mers vreodată pe propriile picioare sau să fii total independent
din punct de vedere fizic. Ajutorul e ceva absolut normal pentru mine (deși
încă sunt în stadiul în care învăț cum să i-l cer altcuiva în afară de mama,
care știe efectiv din priviri de ce am nevoie).
De cele mai
multe ori, când sunt așa, super împăcată cu existența și, după cum am menționat
mai devreme, intru într-o buclă în care rareori observ restul omenirii și
nevoile sale, se întâmplă ceva care îmi redeschide ochii și mă pune pe gânduri.
Crede-mă pe cuvânt, o Dana filozofică, una ce pune la îndoială corectitudinea
lumii și face fel și fel de supoziții, nu e deloc amuzantă.
Din păcate
(sau fericire, depinde din ce perspectivă privim lucrurile), ea își face
apariția adesea. Pe măsură ce trec anii, parcă se petrece tot mai des. Nu știu
dacă face neapărat parte din procesul maturizării, însă îmi place să cred că nu
mai sunt chiar copila zvăpăiată din urmă cu ceva timp.
Revenind, că
iar m-am lăsat purtată de val și de gânduri, e vorba fie de oameni ce au
suferit diverse accidente sau i-a lovit vreo nenorocire din care nu prea mai au
cum să iasă, fie de animale abandonate (fără supărare, dar sunt dispusă să vărs
mult mai multe lacrimi pentru un cățel amărât decât pentru mulți oameni), fie
de copii aflați în situații similare.
Hai că ajung
în sfârșit la subiect. Vara asta am fost într-o tabără de copii. Îți dai seama
că a fost minunat: aer curat, veselie cât cuprinde și nenumărate jocuri
interesante. Am cunoscut o mulțime de
copii deosebiți, cu poveşti extrem de emoționante și care m-au impresionat prin
modul colorat de a privi viața.
Sunt o
optimistă convinsă, e adevărat, și cu toate acestea... un imbold de la aceste
suflete inocente îmi prinde nespus de bine din când în când. Probabil că ăsta e
marele secret: adulții ar fi mult mai
mulțumiți de zilele lor dacă ar accepta inevitabilul și s-ar adapta.
Am întâlnit aici un copil, un tânăr în devenire aș putea
spune, care m-a marcat. Mi s-a spus că a fost un copil perfect sănătos până
acum vreun an, când a fost afectat de o tumoare ce până la urmă l-a costat
vederea. Mi s-a spus că ar fi super dacă aș putea să îl încurajez, să povestesc
cu el despre propria mea situație și astfel să realizeze că nimic nu e
imposibil.
Încă dinainte
cu o săptămână de tabără mi-am făcut tot felul de scenarii, mi-am interzis
vehement să deschid anumite subiecte (cum ar fi boala) și am încercat să mă
pregătesc pe cât posibil să îl cunosc. Bineînțeles că nimic din ce aş fi putut
să zic nu a părut suficient de bun și aproape că am simțit o teamă referitor la
momentul întâlnirii.
Mă aşteptam să
dau peste un adolescent furios pe viață, frustrat în legătură cu condiția lui
și demoralizat. Mare mi-a fost mirarea când am cunoscut în schimb o față luminoasă cu un zâmbet mare și frumos, o
voce caldă și o împăcare cu sine cum n-am mai văzut nici măcar la oamenii
în vârstă, trecuți prin multe încercări.
Cred că eu am fost cea care a venit de fapt cu o lecție
din acea experiență. În locul acelui copil fiind, aș fi cedat psihic, o spun
cu toată sinceritatea din lume. Nu de alta, dar am fost cât p-aci să o fac în
clasa a 8-a, atunci când am început să port ochelari.
Era perioada
aceea dintre Crăciun și Anul Nou, când toată lumea e în vacanță. Povesteam ceva
cu sora mea, moment în care m-am uitat cu atenție la un tablou aflat în fața
mea (pe perete, la vreo 2 metri distanță) și... am constatat cu stupoare că nu
reușesc să disting trăsăturile feței personajului din tablou. Sora mea putea
fără dificultate, așa că m-a luat imediat panica. Am început să plâng
incontrolabil, spunând printre suspine: "ce rost mai are viața,
dacă, pe lângă că nu pot să umblu, mai și orbesc?!".
Nu e nevoie să
intru în detalii, evident că mama a făcut tot posibilul și chiar în acea zi am
ajuns în cabinetul oftalmologului, iar de atunci sunt în permanență posesoarea
unor ochelari de vedere, care au ajuns până la urmă să fie o piesă de
rezistență a look-ului meu.
Am vrut să
scot în evidență reacția. Aveam cam aceeași vârstă pe atunci ca și acest copil
acum. El e mult mai puternic decât mine.
M-am străduit
să nu devin emoțională în preajma lui, să îi insuflu curajul de a înfrunta în
continuare viața... însă el cu siguranță nu a avut nevoie de ajutorul meu.
Asta numesc eu
nedreptate: să ai visuri mărețe şi să ajungi dependent de oamenii din jur.
Important e însă să realizăm că noi
facem diferența între o viață frumoasă și una tristă. Contează foarte mult
cum privim ceea ce ni se întâmplă.
Ție ce îți amintește constant de complexitatea existenței? Ce simți atunci când vezi o persoană
"chinuită" de soartă? Cum tratezi propriile tale suferințe?
-----------------------------------------------------------------------------
It may sound a little silly, but I generally consider myself to be rather
superficial. I focus my attention on some activities and I completely forget
that life is complex, fascinating and sometimes quite awful.
However, sometimes, like now, something
happens that reminds me it doesn't really matter what I do or all the other
apparent things, and that there are a lot of things we don't know... and it's
better that way.
You
might think that the injustice of life is not unknown to me. To some extent you are right. Not once did I ask myself
"why me?" And maybe now I kind
of proudly say I'm special, but I haven't always thought it.
The point is, I'm used to it... to be me. I
always said that it is easier for me because I do not know what it is like to
have ever walked on your own feet or to be totally physically independent. Help
is absolutely normal for me (although I'm still learning how to ask it from
someone other than my mother, who knows what I need only by looking at me).
Most of the time when I am like this –
super reconciled with my existence and, as I mentioned earlier, I enter into a
loop where I rarely see the rest of humanity and its needs, something happens
that re-opens my eyes and puts me thinking... Trust me, a philosophical Dana, one who
questions the correctness of the world and makes assumptions, is not funny at all.
Unfortunately (or fortunately, depending on
what perspective we look at things), she often makes an appearance. As the
years go by, it seems to happen more and more often. I do not know if it is
necessarily part of the growing up process, but I like to think that I am not the
child I used to be.
Coming back, I was carried away by the waves
of thoughts, it is either about people
who have suffered various accidents or were hit by some misfortune from which
they cannot get out, or abandoned animals (no offense, but I am willing to shed
more tears for a poor dog than for many people), either by children in similar
situations.
I finally get to the topic. This summer I
was in a children's camp. You realize that it was wonderful: fresh air,
cheerfulness and countless interesting games. I met a lot of special children, with extremely moving stories, which
impressed me with their colorful way of seeing life.
I am an optimist, it is true, and yet... an
impulse from these innocent souls is sometimes more than welcome. This is
probably the big secret: adults would be
much more pleased with their days if they accepted the inevitable and adapted.
I
met a child here, a young man I could say, who left me speechless. I was told that he was a perfectly healthy child until a year
ago, when he was affected by a tumor that ultimately made him blind. I was told
that it would be great if I could encourage him, tell him about my own
situation and thus help him realize that nothing is impossible.
One week before camp I started to create
all kinds of scenarios, vehemently forbade myself to open certain topics (like
illness) and tried to prepare myself as much as possible to get to know him. Of
course, nothing I could say seemed good enough and I almost felt a fear about
the time of the meeting.
I expected to find an angry teenager,
frustrated about his condition and demoralized. I was surprised when I met a bright face with a big and beautiful
smile, a warm voice and an acceptance I had never even seen on elderly, which
had many obstacles in life.
I sincerely
believe that I was the one who actually learned a lesson from that experience. Being in that child’s situation, I would have psychically given up.
I almost did that in 8th grade, when I started wearing glasses.
It was that time between Christmas and New
Year’s Eve, when everyone is on holiday. I was speaking with my sister, when I
looked at a painting in front of me (on the wall, about 2 meters away) and... I
was surprised to find that I could not distinguish the features of the character's
face from the painting. My sister could describe them without any difficulty,
so I immediately panicked. I began to cry, saying "what is the purpose of my
life, if, besides being unable to walk, I become blind ?!".
No need to go into details, obviously my
mother did everything possible and right that day I went to the ophthalmologist's office, and since
then I am wearing glasses, which eventually became a piece of resistance of my
look.
I wanted to highlight the reaction. I was
about the same age back then as this kid now. He's much stronger than me.
I tried not to become emotional around him,
to give him the courage to continue to face life... but he certainly did not
need my help.
That's what I call injustice: having big
dreams and becoming dependent on the help of people around you. But it is
important to realize that we make the
difference between a beautiful and a sad life. It matters a lot how we look
at what is happening to us.
What
constantly reminds you of the complexity of existence? What do you feel when you see a person "tormented" by
fate? How do you treat your own sufferings?
