Îți amintești cum scriam în urmă cu vreo 2
săptămâni că mă înscriu la SuperBlog deși nu am timp de un asemenea lux? Mi-a
luat o săptămână să îmi dau seama că e o greșeală de proporții.
Tind să îmi asum prea multe lucruri,
crezând că sunt invincibilă (din anumite puncte de vedere chiar sunt, iar asta
o spune modestia din mine). Uit că cel
puțin din când în când e nevoie să facem ca totul să dispară și pur și simplu
să ne simțim bine, fiind deconectați de la ceea ce ne înconjoară.
Așa se face că duminică, zi în care ieșisem
cu familia la plimbare, am realizat că am deadline la o probă SuperBlog. M-am
gândit puțin la asta și la faptul că nu prea am cum să scriu despre plăcerea de
a savura o cafea, având în vedere că beau numai la ocazii speciale. Ce pot să
zic, încă nu a apărut persoana care să mă facă să mă îndrăgostesc iremediabil
de acest viciu.
Am ajuns acasă destul de devreme, în jurul
orei 18, însă nu mi-am găsit motivația de a scrie. N-am avut chef și pace, chit
că deja simțeam cum își fac apariția mustrările
de conștiință. O parte a creierului îmi zicea să nu cumva să îndrăznesc să
renunț, în timp ce alta îmi înșira beneficiile a -3 articole de scris
săptămânal... 2 luni.
Fiind într-o dilemă de zile mari, ca de
obicei, m-am consultat cu mama. Știi ce mi-a zis? Bineînțeles că nu a luat
decizia în locul meu, niciodată nu o face. În schimb, mi-a spus deschis că vinovăția mea se datorează imposibilității
mele de a spune răspicat "nu". Mereu caut o cale de mijloc,
încercând să împac și capra și varza, dar uit de mine de-a lungul acestui
proces.
În cazul în care mi se cere ajutorul cu
ceva, mă dau peste cap să fiu acolo trup și suflet. Problema e că se întâmplă
la fel și cu provocările sau aparentele oportunități. Am impresia că odată plecat trenul din gară, nu mai vine și s-a dus
șansa. Din fericire, mai sunt și alte trenuri care pleacă în aceeași
direcție, doar că trebuie așteptate puțin. Cine știe, poate că următorul va fi mai eficient și nu va
avea întârziere pe drum. Mda, călătorii CFR știu că aceasta
nu e în totalitate o metaforă.
Ideea e că, până la urmă, am decis că nu
pierd nimic extraordinar dacă renunț ediția aceasta la SuperBlog. Oricum nu
aveam timp suficient să dedic cercetării pentru articole și le făceam cam de
mântuială, să fie făcute. Poate mă voi întoarce în "arenă" la
primăvară... sau poate nu. Am participat de 2 ori la concurs, știu cum e și
acum lucrez în domeniu.
Voi învăța în continuare pentru a mi se
îmbunătăți stilul, dar e posibil să nu fie nevoie să mă mai înscriu în această
competiție de blogging. Nu e deloc amuzant când trebuie să scrii timp de 2 luni
câte 3 articole pe săptămână pe teme diverse, dacă ești copywriter de meserie
și mai ai și alte proiecte legate de scris. Mă rog, pentru mine una a cam
devenit o obligație, motiv pentru care mai bine mă opresc. Vedem dacă mă
răzgândesc până la primăvară.
Și da, m-am temut că luni, după ce răsare
din nou soarele sus pe cer, mă va lovi regretul. Nu a fost chiar așa. Mi-a
părut puțin de tot rău, însă senzația a fost acoperită de un sentiment căruia
îi cam uitasem gustul: libertatea.
Pentru că sunt mai odihnită acum și aseară
m-am relaxat mergând la hipoterapie (călărie), întreaga poveste are și o
morală: învață din experiența mea și nu-ți
asuma lucruri inutile. Gândește-te că trebuie
să îmbini utilul cu plăcutul și, mai
ales, să te bucuri de viață. Eu promit solemn să fiu mai atentă la mine și
să revin cât de curând cu articole pe teme care mă fascinează sau... legate de
ce îmi mai trece prin mintea asta colorată. Atât, deocamdată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu