Vineri a fost ziua României, dar o grămadă de oameni și-au manifestat un naționalism subit și nu am considerat necesar să mai scriu și eu. Azi însă e o zi specială pentru mine și pentru multe alte persoane, o zi care trece neobservată de marea majoritate a omenirii...o zi care m-a determinat să scriu după o lungă perioadă de timp. Azi e ziua persoanelor cu dizabilități.
Cu toții cunoaștem cel puțin o persoană cu nevoi
speciale. Dacă nu
cunoașteți pe altcineva, mă cunoașteți pe mine. Sunt Dana, fata aceea în scaun
cu rotile, cea care merge peste tot însoțită de mama ei. Mă mai știi? Am mai
spus-o, însă o recunosc din nou: multă vreme m-am ascuns de acest statut,
nedorind să fiu privită ca defectă, dar, din fericire, acele zile s-au dus. Azi sunt mândră să fac parte din această
comunitate...cea mai specială comunitate din câte există.
Tu, cel care
citești aceste rânduri, poate nu știi foarte multe lucruri despre noi, cei
"altfel". Nu-ți face griji, sunt aici pentru a-ți explica măcar o
fărâmă din viața pe care noi o trăim. Știm că ești curios și ne-ar face o
deosebită plăcere să stăm la povești mai des, însă tu ești mereu grăbit și
treci în goană pe lângă noi.
Așadar, ne trezim
în fiecare dimineață, asemenea tuturor celorlalți oameni. Uneori ne simțim pregătiți sufletește pentru o nouă zi, alteori nu.
După îndelungate ritualuri, ajungem la activitatea noastră principală:
grădiniță, școală, centru de zi sau loc de muncă. Petrecem acolo mai multe ore,
timp în care uneori ne chinuim să ținem pasul și alteori considerăm totul a fi
foarte ușor. Ne întoarcem acasă și petrecem restul timpului online sau cu
familia – sprijinul nostru emoțional și fizic. Dacă e vreme frumoasă, ieșim
afară. Mergem la cină, la film sau în parc. Cam așa arată o zi obișnuită.
Stai așa, am
descris cumva o zi din viața ta? Se pare
că nu suntem atât de diferiți până la urmă, nu-i așa? În linii mari facem
cam aceleași lucruri cu toții. Diferențele constau în timpul alocat anumitor
activități și în felul în care acestea se desfășoară. O zi are 24 de ore pentru toată lumea, dar pentru noi orele curg
altfel.
Noi găsim timp să
analizăm lumea în care trăim, să privim cerul și să visăm. Noi înțelegem că
timpul trece și încercăm să ne bucurăm cât mai mult de el. Noi te privim când treci grăbit pe lângă noi și îți zâmbim. Ai
observat vreodată acest amănunt? Probabil că nu. Dar oare cât de mult timp ai
pierde răspunzându-ne la zâmbet? Mă îndoiesc că prea mult...și totuși ai face o
bucurie unor semeni mai mici de-ai tăi, așa ca mine.
Acum, dacă tot e ziua mea, vreau să îmi pun o dorință. Îmi doresc ca persoanele cu dizabilități să
fie apreciate pentru adevărata lor valoare. Fiecare avem o poveste, un anumit dar și o menire pe Pământ. Îmi doresc ca
acestea să fie descoperite și să schimbe vieți. Cea mai importantă lecție ar fi
recunoștința. Cu toții trebuie să fim recunoscători pentru situația noastră,
fie ea foarte bună sau nu. Nu avem garanția zilei de mâine...
Vreau să închei
acest mesaj de suflet printr-o mulțumire adusă românilor, cu puțină întârziere,
de ziua lor. Îți mulțumesc ție și
tuturor celorlalte milioane de români pentru schimbarea de mentalitate. Mă
bucur să văd că am început să fim acceptați. Să nu îmi spui că am fost mereu,
fiindcă nu e așa. Am fost tolerați, însă e cale lungă de la toleranță la
acceptare. Oamenii nu se mai uită la noi ca la extratereștri și înțeleg acum că
locul nostru e printre ei...relaționează cu noi. Sunt lucruri mici, dar care nouă ne inundă inimile cu fericire.
Sper că știi asta.
-----------------------------------------------------------------------------
On Friday was the National day of Romania, but a lot of
people showed a sudden nationalism, and I did not find it necessary to write
about it. Today, however, is a special day for me and for many others, a day
that goes unnoticed by the vast majority of humans...a day that made me write
after a long period of time. Today is the day of people with disabilities.
We all know at least
one person with special needs. If you do not know anyone else, you know me.
I am Dana, the girl in the wheelchair, the one who goes everywhere with her
mother. Do you remember me? I have said it before, but I say it again: I have
been hiding from this status for a long time, I did not want to be seen as
broken, but fortunately, those days are gone. Today I am proud to be part of this community...the most special
community ever.
You, the one who is reading these lines now, may not know
much about us, the "different" ones. Do not worry; I am here to
explain at least a fraction of the life we live in. We know you are curious,
and we would love to chat with you more often, but you are always busy and on
the run.
So, we wake up every morning, like any other person. Sometimes we feel spiritually prepared for
a new day, sometimes we do not. After long rituals, we go to our main
activity: kindergarten, school, daycare center or job. We spend several hours
there, sometimes we struggle to keep up and sometimes we think everything is
very easy. We return home and we spend the rest of our time online or with our
family - our emotional and physical support. If the weather is beautiful, we go
out. We go to dinner, to movie or in the park. That is how a typical day looks
like.
Wait, did I describe a day of your life somehow? Looks like we are not that different after
all, are we? We do pretty much the same things. Differences are in the time
allocated to certain activities and in the way they are carried out. One day has 24 hours for everyone, but for
us the hours flow differently.
We make time to analyze the world in which we live, to look
at the sky and to dream. We understand that time passes and we try to enjoy it
as much as possible. We look at you as
you walk hurriedly and we give you a smile. Have you ever noticed this
detail? Probably not. But how much time would you lose by responding to our
smile? I doubt that too much...and you would bring joy to some of your fellow
humans, like me.
Now, if it is kind of my birthday, I want to make a wish. I wish that all people with disabilities to
be appreciated for their true value. Everyone has a story, a gift and a
purpose on Earth. I want them to be discovered and to change lives. The most
important lesson that must be learned is gratitude. We all have to be grateful
for our situation, even if it is good or not. We do not have the guarantee of
tomorrow...
I want to finish this special message by saying a thank you
to the Romanians, with a little delay, on their National day. Thank you for changing your mentality.
I am glad to see that you have started to accept us. Do not tell me that we
have always been accepted, because it is not true. We have been tolerated, but
it is a long way from tolerance to acceptance. People do not look at us like
aliens anymore, and they understand that our place is among them...they
communicate with us. These are small things, but they fill our hearts with
happiness. I hope you know that.
