[below in English]
Iertarea și uitarea sunt doi termeni care
se leagă, dar care pot fi și opuși. Dacă în cazul iertării totul este clar, cu
uitarea există o problemă. Ea e de două feluri: alegi să uiți ceea ce ți-a
greșit o persoană sau...să uiți acea persoană. E foarte importantă viziunea
asupra lucrurilor, pentru că totul ține de nuanță. Unii oameni văd viața în
culori vii, iar alții preferă culorile sobre.
Cred că e mai ușor să ierți. De cele mai
multe ori, nu putem renunța la o persoană dragă pentru că ne-a rănit, chiar
dacă situația se repetă. Sunt la mijloc sentimente și amintiri ce fac aproape
imposibilă despărțirea. Intervine a doua șansă, a treia, a patra și continuă
tot așa. Mai există varianta "iartă-l, dar reține-i nenorocitului numele
", care adună resentimente în sufletului omului și îl distruge din
interior spre exterior...încet și extrem de dureros. În schimb, uitarea
persoanei reprezintă un nou început. O schimbare. Oamenii se simt mai bine dacă
au o rutină, fiindcă schimbarea determină posibilitatea apariției unui eșec.
Frica este adesea motivul iertării excesive.
Eu sunt o visătoare incurabilă. Încerc să
privesc întotdeauna partea plină a paharul și astfel descopăr ceva frumos în
fiecare aspect al vieții. Îmi place negrul când vine vorba de haine, păr, unghii,
eyeliner, mașini și ce o mai fi. Perspectiva asupra lumii o am însă roz. De ce
tocmai această culoare? Nu, nu am ales expresia "a vedea viața în
roz", ci pentru că îmi aminteşte de perioada lipsită de griji a
copilăriei, anii în care 99% din hainele mele erau roz (1% roșii). Din această
cauză, sunt membră de onoare a clubului oamenilor iertători, care uită imediat
greșeala fără să privească un moment înapoi. Iert și uit și iar iert și iar
uit. Trec prin cercul vicios greșeală - iertare - uitare până ce, într-un
sfârșit, realizez că e în zadar. Atunci, chiar dacă sufăr enorm, pun punct. Nu
pot forța pe cineva să fie așa cum îmi doresc sau cum am eu nevoie. Cei din jur
trebuie să aibă libertatea de a-și face alegerile, iar nenumăratele greșeli
exprimă fără doar și poate decizia luată.
Tu ce crezi, e
mai ușor să ierți sau să uiți? De ce?
-----------------------------------------------------------------------------
-----------------------------------------------------------------------------
Forgiveness and oblivion are two
terms linked, but can also be opposed. If everything is clear in the case of
forgiveness, forgetting is a problem. There are two kinds: you choose to forget
what a person has done wrong to you or... to forget that person. The vision of
things is very important, because everything is of nuance. Some people see life in bright colors, others prefer sober colors.
I think it's easier to forgive.
Most of the time, we cannot give up on a dear person because has hurt us, even
if the situation is repeated. There are feelings and memories in the middle
that make the separation almost impossible. The second chance appears, then the
third, the fourth and so on. Another option is "forgive him, but remember
that bastard's name", which gathers resentment in the soul and destroys it
from the inside to the outside... slow and extremely painful. Instead, forgetting the person is a new beginning.
A change. People feel better if they have a routine, because the change determines the possibility of a
failure. Fear is often the reason for excessive forgiveness.
I'm an incurable dreamer. I try
always to look at the full side of the glass and to discover something
beautiful in every aspect of the life. I like black when it comes to clothes,
hair, nails, eyeliner, cars and others. But my perspective on the world is
pink. Why exactly this color? No, I did not choose the phrase "to see life
in pink," but it reminds me of the childhood, the carefree period in which
99% of my clothes were pink (1% red). For this reason, I am an honorary member
of the Forgiving People Club, who immediately forgets the mistake without
looking back for a moment. I forgive and forget and forgive again and forget
again. I go through the vicious circle of mistake - forgiveness - forgetfulness
until, in the end, I realize it is in vain. Then, even if I suffer enormously,
I stop. I cannot force someone to be how I want or how I need. Those around us
should have the freedom to make their choices, and the countless mistakes
express without a doubt the decision made.
What do you think, is it easier to forgive or to forget? Why?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu