Ne gândim de multe ori la "cum ar fi fost dacă...?", iar eu stau și meditez dacă are vreun rost. Trecutul e trecut și nu poate fi schimbat. Timpul are un traseu doar dus; odată plecat la drum, nu te mai poți întoarce. Acceptarea prezentului e ceea ce ne ajută să atingem viitorului mult dorit, doar că e greu câteodată să trecem peste posibilitățile pe care credem că le-am fi putut avea. Visurile mărețe ne mențin creativitatea la un nivel ridicat, fapt pentru care de ce să nu le lăsăm ocazional să ne poarte într-o altă lume?
Deciziile trebuie asumate, însă uneori
întâmplările nu depind de noi și cred că inevitabil apar regretele. Nu
intenționez să neg, mi-am proiectat nenumărate posibilități ale unei vieți
"normale". În cele mai aventuroase dintre ele sunt undeva prin
America la facultate, având un viitor strălucit înainte și fiind total
independentă. Mai e varianta în care călătoresc de nebună prin toată lumea și
nu am nici măcar o treabă cu realitatea dureroasă. Acestea sunt cele mai
fanteziste opțiuni care mi-au trecut prin minte, dar toate au un element comun:
scaunul cu rotile lipsește cu desăvârșire și mama își poate trăi linistită
propria viață, nefiind nevoită să fie umbra mea. Cu toate acestea, realitatea trebuie înfruntată așa cum e,
deoarece regretele nu o vor schimba.
Consider că regretele sunt imposibil de
evitat. Mereu vor fi lucruri pe care nu le vom putea trăi, chiar dacă ni se va
oferi șansa. A dispărut ceva pentru a apărea altceva mai bun. Dacă nu s-a
întâmplat astfel, c'est la vie! Oportunitățile se vor ivi din nou, mai devreme
sau mai târziu. Important este să acceptăm prezentul și să nu trăim în amintirea
a ceea ce ar fi putut fi.
Acel "ce ar fi fost dacă...?" e
pur și simplu o poveste pe care ne-o spunem pentru a ne face să ne simțim mai
bine sau pentru că ne lovește melancolia. E
liber să visăm. Nu putem face mai mult de atât și, oricum, prezentul este
mai mult decât perfect. Totul e așa cum trebuie să fie, iar viitorul va fi și
mai frumos.
-----------------------------------------------------------------------------
We often think of "what would be if...?" and I
stand and I meditate if there is any point in it. The past is gone and cannot
be changed. Time has a one-way route,
once you're on a road you cannot go back. Accepting this is what helps us
reach the long wanted future, but it is sometimes difficult to get over the
possibilities that we think we could have. Big dreams keep creativity high,
so why not let them occasionally take us into another world?
The decisions must be assumed, but sometimes the events do
not depend on us and I think regret is inevitable. I do not intend to deny, I
have projected all kinds of possibilities of a "normal" life. In the
most adventurous ones I'm somewhere in America at college, having a brilliant
future in front of me and being totally independent. There's another version in
which I'm traveling around the world and I'm not even aware of the painful
reality. These are the most fantastic options that crossed my mind, but they
all have a common element: the wheelchair is completely absent and my mother
can live her own life, without being my shadow. However, reality must be accepted as it is because regrets will not change it.
I think it's impossible to avoid regrets. There will always
be things we will not be able to live, even if we have the chance. Something
went missing in order for something better to appear. If this does not happened, c'est la
vie! Opportunities will come back, sooner or later. It is important to accept
the present and not to live in the memory of what could have been.
That "what would be if ...?" It's just a story
we're telling ourselves to make us feel better or because of melancholy. It's free to dream. We cannot do more
than that and, anyway, the present is more than perfect. Everything is as it
should be, and the future will be even more beautiful.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu