Uită sau uită-l/uit-o / Forget or forget him/her

 

[below in English]

Iertarea și uitarea sunt doi termeni care se leagă, dar care pot fi și opuși. Dacă în cazul iertării totul este clar, cu uitarea există o problemă. Ea e de două feluri: alegi să uiți ceea ce ți-a greșit o persoană sau...să uiți acea persoană. E foarte importantă viziunea asupra lucrurilor, pentru că totul ține de nuanță. Unii oameni văd viața în culori vii, iar alții preferă culorile sobre.

Cred că e mai ușor să ierți. De cele mai multe ori, nu putem renunța la o persoană dragă pentru că ne-a rănit, chiar dacă situația se repetă. Sunt la mijloc sentimente și amintiri ce fac aproape imposibilă despărțirea. Intervine a doua șansă, a treia, a patra și continuă tot așa. Mai există varianta "iartă-l, dar reține-i nenorocitului numele ", care adună resentimente în sufletului omului și îl distruge din interior spre exterior...încet și extrem de dureros. În schimb, uitarea persoanei reprezintă un nou început. O schimbare. Oamenii se simt mai bine dacă au o rutină, fiindcă schimbarea determină posibilitatea apariției unui eșec. Frica este adesea motivul iertării excesive.

Eu sunt o visătoare incurabilă. Încerc să privesc întotdeauna partea plină a paharul și astfel descopăr ceva frumos în fiecare aspect al vieții. Îmi place negrul când vine vorba de haine, păr, unghii, eyeliner, mașini și ce o mai fi. Perspectiva asupra lumii o am însă roz. De ce tocmai această culoare? Nu, nu am ales expresia "a vedea viața în roz", ci pentru că îmi aminteşte de perioada lipsită de griji a copilăriei, anii în care 99% din hainele mele erau roz (1% roșii). Din această cauză, sunt membră de onoare a clubului oamenilor iertători, care uită imediat greșeala fără să privească un moment înapoi. Iert și uit și iar iert și iar uit. Trec prin cercul vicios greșeală - iertare - uitare până ce, într-un sfârșit, realizez că e în zadar. Atunci, chiar dacă sufăr enorm, pun punct. Nu pot forța pe cineva să fie așa cum îmi doresc sau cum am eu nevoie. Cei din jur trebuie să aibă libertatea de a-și face alegerile, iar nenumăratele greșeli exprimă fără doar și poate decizia luată.

Tu ce crezi, e mai ușor să ierți sau să uiți? De ce?


-----------------------------------------------------------------------------

Forgiveness and oblivion are two terms linked, but can also be opposed. If everything is clear in the case of forgiveness, forgetting is a problem. There are two kinds: you choose to forget what a person has done wrong to you or... to forget that person. The vision of things is very important, because everything is of nuance. Some people see life in bright colors, others prefer sober colors.

I think it's easier to forgive. Most of the time, we cannot give up on a dear person because has hurt us, even if the situation is repeated. There are feelings and memories in the middle that make the separation almost impossible. The second chance appears, then the third, the fourth and so on. Another option is "forgive him, but remember that bastard's name", which gathers resentment in the soul and destroys it from the inside to the outside... slow and extremely painful. Instead, forgetting the person is a new beginning. A change. People feel better if they have a routine, because the change determines the possibility of a failure. Fear is often the reason for excessive forgiveness.

I'm an incurable dreamer. I try always to look at the full side of the glass and to discover something beautiful in every aspect of the life. I like black when it comes to clothes, hair, nails, eyeliner, cars and others. But my perspective on the world is pink. Why exactly this color? No, I did not choose the phrase "to see life in pink," but it reminds me of the childhood, the carefree period in which 99% of my clothes were pink (1% red). For this reason, I am an honorary member of the Forgiving People Club, who immediately forgets the mistake without looking back for a moment. I forgive and forget and forgive again and forget again. I go through the vicious circle of mistake - forgiveness - forgetfulness until, in the end, I realize it is in vain. Then, even if I suffer enormously, I stop. I cannot force someone to be how I want or how I need. Those around us should have the freedom to make their choices, and the countless mistakes express without a doubt the decision made.

What do you think, is it easier to forgive or to forget? Why?