Superficialitatea şi nedreptatea / Superficiality and injustice

[below in English]

Am un pitic pe creier, care mă macină. Nu pot să înțeleg superficialitatea omenească care, mai devreme sau mai târziu, duce la nedreptate. E un fel de relație cauză – efect, una o determină inevitabil pe cealaltă. Am mai menționat la un moment dat despre nedreptate, însă doar în "trecere". Acum mi-am făcut timpul și spațiul necesar pentru a dezvolta subiectul.

Nu înțeleg modul omului de a gândi. Pur și simplu. De ce sunt considerate persoanele cu trăsături fizice mai "spectaculoase" ca fiind cele mai bune indiferent de domeniu? Nu e ca și cum o fată care are 90-60-90, e înaltă, blondă și cu ochii albaștri, e neapărat mai bună ca secretară într-o firmă decât o brunetă minionă, cu forme. Problema e că, în general, prima fată are șanșe mai mari de angajare, chiar dacă studiile celeilalte fete sunt mai bune. Nu insinuez că fetele frumoase nu au nimic în creier, nici pe aproape. Cunosc o mulțime de femei extrem de frumoase și inteligente, care au o carieră strălucită și totul obținut prin propria muncă. Toate femeile sunt frumoase în felul lor, dar asta e altă poveste.

Vreau să cred că oamenii pot fi obiectivi. Vreau să cred că un chip drăguț nu va influența capacitatea de a lua decizii a unei persoane. Vreau să cred că nu primele 5 secunde în care ochii îl privesc pe interlocutor determină impresia finală. Bineînțeles că ținuta trebuie să fie una îngrijită, mai ales la un interviu de job, dar eu nu fac referire acum la acest aspect. Eh, e mai ușor să judeci decât să încerci să cunoști pe cineva.

Eu sunt obișnuită cu felul în care se uită unii la mine atunci când consideră că o persoană în scaun cu rotile nu are ce căuta într-un anumit loc. Efectiv mă amuză privirile pierdute care mă întreabă "ce cauți aici?" sau "ce vrei de la mine?". Însă îmi doresc înțelegere pentru copiii din situația mea, ca ei să nu fie nevoiți să treacă prin toate etapele pe care eu a trebuit să le înfrunt. Să fie acceptați și încurajați să lupte pentru viitor.

De obicei, după ce îmi explic motivația de a face un lucru sau încep să fac conversație, descopăr o schimbare: surprindere. Pe bune, nu înseamnă că, dacă sunt imobilizată într-un cărucior, mintea mea e imobilizată și ea între gratii imaginare. Nicidecum. Mintea mea călătorește, e neîngrădită și cât se poate de sănătoasă. Mi-aș dori ca lumea să aibă răbdare...să cunoască mai mult decât înfățișarea unui om. Cel care face diferența e sufletul, iar el merită toată osteneala de a fi întâlnit.


-----------------------------------------------------------------------------

I have something on my mind that keeps me preoccupied. I cannot understand the human superficiality that, sooner or later, leads to injustice. It is a kind of cause-effect relationship, one inevitably determines the other. I mentioned at some point about injustice, but I was only "passing". Now I have the time and space to develop the subject.

I do not understand the human's way of thinking. Simply. Why are people with more "spectacular" physical appearance considered to be better regardless of the field? It's not like a girl who is 90-60-90, tall, blond and blue-eyed, is necessarily better as a secretary in a firm than a short brunette with shapes. The problem is that, in general, the first girl has more chances to be hired, even if the other girl's qualities are better. I do not insinuate that beautiful girls have nothing in their brain. I know a lot of extremely beautiful and intelligent women, who have a brilliant career and everything they have is because of their own work. All women are beautiful in their own way, but that's another story.

I want to believe that people can be objective. I want to think that a nice face will not influence a person's decision-making ability. I want to believe that the first five seconds of a meeting do not determine the final impression. Of course, the outfit must be tidy, especially in a job interview, but I do not refer to this now. Eh, it's easier to judge than to try to know someone.

I am used to the way in which some people look at me when they consider that a person in a wheelchair has nothing to do in a certain place. It really amuses me when anyone asks me "what are you doing here?" or "what do you want from me?". But I want o change for the children in my situation; they do not have to go through all these stages like me. They should be accepted and encouraged to fight for their future.

Usually, after I explain my motivation to do something or I start talking, I see a change: surprise. It does not mean that if I am in a wheelchair, my mind is blocked between imaginary bars. Not at all. My mind travels, it's unrestrained and healthy. I would like the world to have the patience...to see more than the appearance of a person. The one which makes the difference is the soul, and it deserves to go into all the trouble in order to be met.