Sărbătorile şi credinţa / Holidays and faith

[below in English]

Mă întristez când văd cum s-au degradat valorile umane. Până și acum, de Sfânta Înviere a Mântuitorului, uităm ceea ce sărbătorim cu adevărat. Noi tindem să celebrăm zilele libere de la școală sau de la serviciu. Ne preocupăm de mâncărurile sofisticate pe care abia așteptăm să le devorăm și facem fel de fel de pregătiri în exterior, în loc să ne concentrăm atenția asupra sufletelor noastre. În final, vom fi doar cu el. Sufletul e singurul care contează.

Sărbătorile sunt despre credință. Nu are importanță ceea ce mănânci, cu ce te îmbraci sau cât de strălucitoare îți sunt ferestrele casei. Nicidecum. Relația cu Dumnezeu face diferența. Dacă El e aproape de noi, avem tot sprijinul de care avem nevoie și toate celelalte sunt detalii. Acesta e fundamentul sărbătorilor.

Risipim mâncare și timp. Cheltuim o grămadă de bani pentru lucruri pe care nu le vom folosi niciodată. Ar trebui să dedicăm aceste resurse, pe care ajungem să le aruncăm, oamenilor mai puțin norocoși. Să împărțim ceea ce avem cu alții. Până și o ciocolată dăruită unui copil sărman se adaugă la faptele bune și contribuie la construirea palatului din veșnicie. Nu, noi preferăm să mâncăm în exces și să ne îmbolnăvim. Vrem să arătăm că avem mai multe decât vecinul. Credința este despre oameni. Nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă nu îi iubim creația.

Cât despre post, nu cred că în el constă esența unui creștin. Nu ajunge să ne abținem de la anumite alimente pentru a fi mântuiți. Degeaba facem pauză de la carne și lactate, dacă în continuare suntem răutăcioși, bârfitori și ne facem zile "fripte" unii altora. Aceea se numește cură de detoxifiere, nu post. Eu cred că Dumnezeu apreciază mai mult onestitatea, milostenia, modestia și iubirea necondiționată, decât pauza de la mâncare. Cine poate combina cele două laturi, e un norocos. Însă cui îi este imposibil s-o facă, mai bine să încerce purificarea sufletului...

Așa că, hai să fim oameni mai buni în fiecare zi care ne e dată pe Pământ!


-----------------------------------------------------------------------------

I'm sad when I see how human values ​​have been degraded. Even now, at the resurrection of the Lord, we forget what we truly celebrate. We tend to celebrate the free days from school or from work. We are preoccupied with the sophisticated meals that we are eager to eat and we do all kinds of outdoor preparation instead of focusing our attention on our souls. In the end, we'll be just with Him. The soul is the only one that matters.

Holidays are about faith. It does not matter what you eat, what you wear or how bright the windows of your house are. Not at all. The relationship with God makes the difference. If He is near to us, we have all the support we need and all the rest are details. This is the foundation of the holidays.

We waste food and time. We spend a lot of money on things that we will never use. We should give these resources, which we get to throw, to the less lucky people. Let's share what we have with others. Even a chocolate gifted to a poor child adds to your good deeds and helps you build the palace for eternity. No, we prefer to eat in excess and to get sick. We want to show that we have more than our neighbor. Faith is about people. We cannot love God if we do not love His creation.

As for fasting, I do not think that it is the essence of a Christian. It's not enough to refrain ourselves from certain foods in order to be redeemed. It's useless to take a break from meat and milk products, if we are still mean, we gossip and we make "fried" days to each other. This is called detox diet, not fasting. I believe that God appreciates more the honesty, mercy, modesty and the unconditional love than a break from food. Who can combine the two sides is lucky. But to whom it is impossible to do, it is better to try the purification of the soul...

So, let's be better people on every day that is given to us on the Earth!

Falsitatea / Fakeness

[below in English]

Sunt capricioasă, copilăroasă, răsfățată, enervantă, insistentă și lista poate continua. Am defecte cât populația orașului, dar nu suport unul anume: falsitatea. Mi se pare cea mai josnică trăsătură pe care o poate avea un om. Trist e că din ce în ce în ce mai multe persoane o au atașată mai ceva ca un titlu onorific. Hai să vă explic ce înțeleg eu prin sintagma "om fals".

Omul fals e acela care te consideră prieten doar atunci când are ceva de câștigat de pe urma ta, iar apoi mai că îți uită și numele. Vine cam așa: "Cine ziceai că ești? A, stai, parcă îmi amintesc de tine." Acesta e adeptul proverbului "prietenul la nevoie se cunoaște", însă doar dacă e vorba ca tu să fii prietenul în cauză. Cum îți permiți să îi ceri, la rândul tău, ajutorul? Poți să te oprești puțin din a te gândi doar la tine? Nu de alta, dar el are probleme adevărate și tu trebuie să fii acolo să-i dai o mână de ajutor.

Omul fals îi bârfește pe toți în absență, iar în prezență îi aprobă fără oprire. Nu are curajul să spună cuiva în față cu subiect și predicat ce părere are despre el, dar pe la spatele lui se plânge până și că respiră același aer cu acea persoană. Nu se știe când îi poate fi de folos ajutorul meu sau al tău, astfel că nu își permite să nu fie plăcut de noi. Pentru acel om scopul scuză mijloacele și nu e o problemă dacă trebuie să calce peste cadavrele "prietenilor" pentru a-și atinge obiectivele. Ghilimelele subliniază faptul că prieteniile sunt făcute pentru beneficii și nu există vreun atașament emoțional. Sentimentele sunt considerate o slăbiciune pentru acest gen de om. Te place fiindcă trebuie, nu înseamnă că vrea. Ești un rău necesar, cum s-ar zice.

Eu am exagerat aici caracteristicile, bineînțeles. Totuși, principiile sunt bazate pe realitate și sunt sigură că fiecare a regăsit cel puțin o dată un asememea comportament în vreun om pe care îl considera prieten. Din fericire, mai devreme sau mai târziu, omul fals își dă arama pe fața. La un moment dat, un eveniment sau o vorbă produce clicul și conștientizarea dezamăgirii lovește din plin. Suntem supărați pe noi înșine, pentru că nu am văzut toate semnele falsității ce ne par acum atât de evidente, și abia apoi pe celălalt. El nu a făcut nimic...a fost doar el și e de ajuns.


-----------------------------------------------------------------------------

I am stubborn, childish, spoiled, annoying, insistent, and the list can continue. I have flaws as much as is the population of the city, but I cannot stand a specific one: the fakeness. It seems to me the most inferior trait that a human being can have. It is sad that more and more people have attached it more like an honorary title. Let me explain what I mean by the phrase "fake person."

The fake person is the one who thinksof  you as a friend only when there is something to gain from you, and then that person even forgets your name. It's like: "Who did you say you were?" "Wait, I seem to remember you." This is the adept of the proverb, "the friend in need is a friend indeed," but only if you are the friend in question. How do you allow yourself to ask for his / herhelp? Can you stop a little from thinking only about yourself? He / she has real problems and you have to be there to help him / her.

The fake person gossips about everyone in the absence and in the presence approves them without stopping. That person does not have the courage to tell anyone their honest opinion about them, but complains at their backs even that they have to breathe the same air. It's not known when my or your help can be useful, so that person cannot afford not to be nice to us. For someone like that, the purpose excused the means, and it is not a problem if he / she has to walk over dead bodies of his / her "friends" in order to achieve his / her goals. The quotes point out that friendships are made for benefits and there is no emotional attachment. Feelings are considered a weakness for this kind of people. He / she likes you because he / she needs you and that does not mean he / she wants to. You are a necessary evil, as you could say.

I have exaggerated the characteristics here, of course. However, the principles are reality-based and I'm sure each one of you has at least once found a similar behavior in any person considered to be a friend. Luckily, sooner or later, the fake person reveals its true nature. At some point, an event or a word produces the click, and the awareness of disappointment hits hard. We are upset on ourselves, because we have not seen all the signs of fakeness that seem so obvious to us now, and only after that we get upset on the other one. He / she did not do anything... he / she was just him / herand it's enough.

Copilărie, unde eşti? / Childhood, where are you?

[below in English]

Uneori îmi e dor de copilărie. Viața obișnuia să fie mult mai simplă atunci și mai frumoasă. Cumva, răutățile nu reușeau să își facă loc până la mine, iar lumea era colorată în culori mult mai vii.

Îmi e dor să visez cu ochii deschiși la ce lucruri minunate voi face "când voi fi mare". Îmi e dor ca singurele mele griji să fie vremea rea de afară, care nu mă lasă să ies cu prietenii, și pedepsele mamei pentru numeroasele certuri cu sora mea. Îmi e dor să cânt cu spray-ul în mână visând să devin o cântăreață de succes. Îmi e dor de hotărârea mea fermă de a schimba lumea.

Când am crescut așa? Îmi amintesc cât de greu aveam impresia că trec anii. Eram nerăbdătoare să ajung odată mare și să pot face tot ce îmi doresc. Hehe. Dacă aș fi știut atunci că aceea era cea mai mare libertate pe care o puteam avea, nu m-aș mai fi grăbit atât... Cu fiecare an ce a trecut, au intervenit tot mai mulți factori ce au ajuns să mă controleze. Zilele trec prea repede și rareori apuc să realizez tot ceea ce se întâmplă.

Câteodată simt nevoia să pun pauză, să mă opresc din goana asta nebună care duce spre nicăieri. Acelea sunt clipele în care mă deconectez și trăiesc cu adevărat. Atunci îmi aduc aminte de o vreme în care problemele la matematică erau singurele care îmi dădeau bătăi de cap și zâmbesc. Nu-mi place să fiu adult, așa că refuz să îmi las sufletul să se maturizeze. Prefer să îl păstrez copil și astfel să nu simt greutatea anilor care trec ca la maraton.

Doamne, cât de ușor îmi mai făceam prieteni! Mă amuz și acum când îmi amintesc cum mergeam la copiii necunoscuți din curtea blocului, întindeam mâna spre ei și ziceam: "Hey! Eu sunt Dana. Tu cine ești?". De multe ori nu îi mai vedeam a doua oară, dar în acea zi eram precum cei mai buni prieteni. Acum am început să fiu reticentă și timidă, mi-am cam pierdut curajul undeva pe drum. Ar trebui să dau anunț pe undeva: PIERDUT CURAJ, ÎL VREAU ÎNAPOI! Totuși, probabil l-a găsit un alt copil și el nu mai vrea să plece... Acel copil e mult mai interesant și mai dispus să-l folosească decât mine.

Ție îți lipsește copilăria? De ce?


-----------------------------------------------------------------------------

Sometimes I miss my childhood. Life used to be much simpler then and prettier. Somehow, wicked things could not make their way to me, and the world was more colorful than now.

I miss to dream with my eyes open about what wonderful things I will do "when I will be old enough". I miss that my only worry was the bad weather which would not let me go out with friends, and my mother's punishment for the many fights with my sister. I miss to sing with the spray in my hand, dreaming to become a successful singer. I miss my firm determination to change the world.

When did I grow up like this? I remember how hard I felt the years were passing. I was eager to get older and to be able to do whatever I wanted. Hehe. If I knew then that that was the greatest freedom I could have, I would not have hurried so much... In each year that has passed there have been more and more factors that have started to control me. The days go too fast and I rarely get to realize everything that's going on.

Sometimes I feel the need to pause, to stop from this crazy rush that leads to nowhere. Those are moments in which I disconnect and I truly live. Then I remember a time when math problems were the only ones in my life and I smile. I do not like being an adult, so I refuse to let my soul grow up. I prefer to keep it a child and so I do not feel the weight of the years that go like a marathon.

Oh, how easy I was making friends! I am amused now, when I remember how I used to go to the strangers in the block yard, stretching my hand toward them and saying, "Hey, I am Dana, who are you?". I often did not see them a second time, but that day we were like best friends. Now I have begun to be reluctant and shy, I've lost most of my courage somewhere on the way. I should write the announcement somewhere: LOST COURAGE, I WANT IT BACK! Still, it probably was found by another child, and it no longer wants to leave... That child is more interesting and more willing to use it than I am.

Do you miss your childhood? Why?