vineri, 18 octombrie 2019

Uneori trebuie să pui STOP și să iei o pauză


Îți amintești cum scriam în urmă cu vreo 2 săptămâni că mă înscriu la SuperBlog deși nu am timp de un asemenea lux? Mi-a luat o săptămână să îmi dau seama că e o greșeală de proporții.

Tind să îmi asum prea multe lucruri, crezând că sunt invincibilă (din anumite puncte de vedere chiar sunt, iar asta o spune modestia din mine). Uit că cel puțin din când în când e nevoie să facem ca totul să dispară și pur și simplu să ne simțim bine, fiind deconectați de la ceea ce ne înconjoară.

Așa se face că duminică, zi în care ieșisem cu familia la plimbare, am realizat că am deadline la o probă SuperBlog. M-am gândit puțin la asta și la faptul că nu prea am cum să scriu despre plăcerea de a savura o cafea, având în vedere că beau numai la ocazii speciale. Ce pot să zic, încă nu a apărut persoana care să mă facă să mă îndrăgostesc iremediabil de acest viciu.

Am ajuns acasă destul de devreme, în jurul orei 18, însă nu mi-am găsit motivația de a scrie. N-am avut chef și pace, chit că deja simțeam cum își fac apariția mustrările de conștiință. O parte a creierului îmi zicea să nu cumva să îndrăznesc să renunț, în timp ce alta îmi înșira beneficiile a -3 articole de scris săptămânal... 2 luni.

Fiind într-o dilemă de zile mari, ca de obicei, m-am consultat cu mama. Știi ce mi-a zis? Bineînțeles că nu a luat decizia în locul meu, niciodată nu o face. În schimb, mi-a spus deschis că vinovăția mea se datorează imposibilității mele de a spune răspicat "nu". Mereu caut o cale de mijloc, încercând să împac și capra și varza, dar uit de mine de-a lungul acestui proces.

În cazul în care mi se cere ajutorul cu ceva, mă dau peste cap să fiu acolo trup și suflet. Problema e că se întâmplă la fel și cu provocările sau aparentele oportunități. Am impresia că odată plecat trenul din gară, nu mai vine și s-a dus șansa. Din fericire, mai sunt și alte trenuri care pleacă în aceeași direcție, doar că trebuie așteptate puțin. Cine știe, poate că următorul va fi mai eficient și nu va avea întârziere pe drum. Mda, călătorii CFR știu că aceasta nu e în totalitate o metaforă.

Ideea e că, până la urmă, am decis că nu pierd nimic extraordinar dacă renunț ediția aceasta la SuperBlog. Oricum nu aveam timp suficient să dedic cercetării pentru articole și le făceam cam de mântuială, să fie făcute. Poate mă voi întoarce în "arenă" la primăvară... sau poate nu. Am participat de 2 ori la concurs, știu cum e și acum lucrez în domeniu.

Voi învăța în continuare pentru a mi se îmbunătăți stilul, dar e posibil să nu fie nevoie să mă mai înscriu în această competiție de blogging. Nu e deloc amuzant când trebuie să scrii timp de 2 luni câte 3 articole pe săptămână pe teme diverse, dacă ești copywriter de meserie și mai ai și alte proiecte legate de scris. Mă rog, pentru mine una a cam devenit o obligație, motiv pentru care mai bine mă opresc. Vedem dacă mă răzgândesc până la primăvară.

Și da, m-am temut că luni, după ce răsare din nou soarele sus pe cer, mă va lovi regretul. Nu a fost chiar așa. Mi-a părut puțin de tot rău, însă senzația a fost acoperită de un sentiment căruia îi cam uitasem gustul: libertatea.

Pentru că sunt mai odihnită acum și aseară m-am relaxat mergând la hipoterapie (călărie), întreaga poveste are și o morală: învață din experiența mea și nu-ți asuma lucruri inutile. Gândește-te că trebuie să îmbini utilul cu plăcutul și, mai ales, să te bucuri de viață. Eu promit solemn să fiu mai atentă la mine și să revin cât de curând cu articole pe teme care mă fascinează sau... legate de ce îmi mai trece prin mintea asta colorată. Atât, deocamdată.

vineri, 11 octombrie 2019

Costul e low, dar beneficiile sunt high

Sursa: travelkit.ro
Sursa: arhiva personală
Am visat să zbor cu avionul de... când mă știu. Din fericire, n-am rămas la stadiul "vis", ci imediat după cea de-a 22 aniversare a mea (anul trecut, deși sună de parcă a fost acum un secol) am trăit experiența. Mi-a plăcut într-atât de mult, încât am zburat de 6 ori în acel an. De fiecare dată am fost cu firme low-cost, desigur. Sunt încă o studentă amărâtă, deci nu-mi permit mai mult.

Având în vedere că nu am zburat cu firmele aeriene de linie, nu pot zice că am cu adevărat termen de comparație. Totuși, am aruncat o privire asupra prețului biletelor acestora și a fost suficient ca să mă ia durerea de inimă. Noroc că nu am probleme cardiace.

Oricum, după cele 6 călătorii low-cost, pot zice că știu în mare cu ce se mănâncă treaba asta și disting punctele forte de cele slabe. Iar pentru că sunt o scumpă drăguță, m-am gândit să le împărtășesc cu tine. Poate că plănuiești vreo escapadă (romantică?) și e important să fii bine informat.

În general sunt pacifistă, deci prefer să încep cu partea luminoasă și frumoasă. Dacă ai un spirit mai aventurier, citește întâi minusurile, pe care le găsești mai jos, dar nu uita să te întorci la plusuri. Acestea din urmă merită din plin!

Avantajele zborului low-cost

1. E ieftin și destul de confortabil
Da, știu, prețul mic era un aspect extrem de evident încă din nume. Am simțit însă nevoia să îl specific deoarece este unul definitoriu.

Luând în considerare diferența de preț față de celălalt tip de zbor, e clar că nu te poți aştepta să beneficiezi chiar de aceleași condiții. Cu toate acestea, scaunele sunt destul de confortabile și ai parte de o călătorie liniștită.

Vorba aceea: ajungi în același loc fie că mergi cu limuzina, fie cu o mașină românească. N-am folosit asocierea cu bicicleta, fiindcă acolo intervine timpul. Avioanele se deplasează la fel de repede.

Sursa: travelkit.ro
2. Ai voie cu un bagaj de mână gratuit
Nu e mare, ce-i drept (fiecare companie are propriile dimensiuni permise), dar e mai mult decât suficient în cazul în care faci o călătorie scurtă.

Eu am avut îmbarcare prioritară, motiv pentru care din start mi s-a schimbat gentuța aceea mică cu un bagaj de 55x40x20. Cine-i șmecher, își permite.

3. Nu plătești pentru check-in dacă te pricepi măcar puțin la tehnologie
Recunosc, la primul zbor am fost panicată și am preferat să optez pentru ajutorul unei agenții de turism. Mi se părea că sunt în chineză site-urile companiilor aeriene.

Apoi am încercat, pe principiul "ce o fi, o fi!". S-a dovedit a fi mult mai simplu decât am crezut. Cât despre check-in, nu-i deloc o mare filozofie. Cu câteva click-uri și o printare ai și terminat... contează doar să știi unde să le faci.

Dezavantajele zborului low-cost
Sursa: travelkit.ro

1. Bagajele mari se plătesc... cu vârf și îndesat
Dacă vrei să duci mai multe lucruri cu tine, ești nevoit să scoți niște bani din buzunar. Plătești în funcție de destinație, dar o faci. Priority îți aduce un bagaj de 10 kg sus, la îndemâna ta.

Însă e important e să nu depozitezi nimic sensibil sau care îți e de folos în avion în bagajele mai mari, pentru că ele merg la cală, nicidecum sus, alături de tine. Eh, măcar asigură-te că iei trolere ieftine și recuperezi din cheltuială.


2. Se percep taxe adiționale pentru selectarea locurilor
Indiferent dacă ai nevoie de loc cu spațiu suplimentar pentru picioare sau îți dorești să stai împreună cu familia, plătești.

Partea bună e că suma nu depășește de obicei cam 10 euro, motiv pentru care putem spune că e "în grafic" și merită osteneala.

3. Degeaba alegi să îți ții micuțul în brațe, nu o faci tocmai pe gratis
În cazul în care ai un copil mic pe care îl ții în brațe, nu e tocmai ca la autobuz, unde circulă pe gratis. Cât timp e pasager, plătește... sau, mai corect zis, o fac părinții.

Hei, este relativ în regulă. Taxa este mult mai mică în acest fel decât atunci când ne referim la achiziționarea unui loc separat. Ba mai mult, Blue Air le oferă micuților condiții speciale: în loc de bagajul mic obișnuit, au un bagaj de cală gratuit. Așa mai vii de acasă, nu-i așa?

Nu zic că e totul perfect atunci când vorbim despre zborurile low-cost, nici pe departe. În schimb, spun cu toată convingerea că raportul calitate-preț iese cu siguranță pozitiv. Gândeşte-te că nu poți fi și cu sacul în căruță și cu banii în portofel, trebuie să alegi ce consideri că e mai important.

În final, dacă tot nemulțumit ești... ce să zic eu, dă un ban în plus și ai ocazia să stai în față (direct la business class).

Articol scris în cadrul concursului SuperBlog 2019 J

marți, 8 octombrie 2019

Pregătită să îmi întrec din nou limitele... de data asta pe circuit

Sursa: hondatrading.ro

E toamnă și frig. Îmi strâng mai tare brațele în jurul corpului, în timp ce aştept. Nu m-am îmbrăcat gros pentru că în ea e cald și bine, iar importanța temperaturii e invers proporțională cu nivelul vitezei.

Aşteptarea a luat sfârșit. Lângă mine oprește o mașină spectaculoasă de la Honda, un frumos exemplar Honda Civic Type R, dar nici măcar nu clipesc. Am încredere deplină atât în maşină, cât și în şofer.

Sursa: hondatrading.ro
Mihai Leu coboară zâmbitor de pe locul pilotului. Nu prea îl bag în seamă, nu îmi pot lua ochii de la bijuteria pe patru roți care stă în fața mea. În minte îmi rulează imagini din renumitele filme “Transformers”. Parcă aștept ca în orice moment să se producă transformarea.

N-am timp de pierdut: trebuie să mă pregătesc sufletește să zbor cu ea, însă nu îmi pot încă desprinde privirea de designul ei exterior… dacă așa arată în afară, oare cum o fi înăuntru?

Văzând Mihai că m-am blocat, îmi spune cu mândrie: "Ai văzut ce spate dur are?". Merg spre spatele mașinii și, într-adevăr, mă impresionează ceea ce văd. Spatele dur exprimă, fără nicio urmă de îndoială, viteza de care e capabilă bijuteria.

Îl întreb ce ar mai putea să îmi spună despre caroserie (nu că aș fi vreo mare expertă, dar designul parcă te face să întrebi și să fii dornic să afli cât mai multe). Răspunsul vine prompt: "așteptam să mă întrebi asta”. Apoi continuă cu "este cea mai ușoară mașină din clasa ei". Nici nu e nevoie să spună mai multe, sunt pregătită să o cunosc... îndeaproape.

Ceea ce mi-a atras privirea la această mașină sunt roțile… jantele, discurile care sunt mari și etrierul care iese în evidență. Designul e făcut la milimetru, japonez adică.

Sursa: hondatrading.ro
Mă urc pe locul şoferului și sunt pe loc fermecată de culorile care definesc interiorul simplu, dar practic, din câte observ la o primă privire. Sunt complet învăluită în confortul scaunului, în roşu și negru. Cu toate că negrul predomină interiorul, toate detaliile sunt scoase din anonimat de către culoarea roșie. E o combinație de efect! Roșu pe centură, la detaliile ușii, pe bord, la cusăturile importante și, nu în ultimul rând, acoperă butonul START/STOP.

Mihai îmi descrie în mare ce se află pe bordul mașinii, respectiv pe consolă: butoanele pentru confort, sport și r+, frâna de mână – care pentru mine nu este una obișnuită deoarece este de fapt un buton. Se observă foarte repede că este o mașină spațioasă, cu multe locuri în care îți poți adăposti diferite obiecte.

Sursa: hondatrading.ro
Pedalele și senzația de exuberanță pe care le ai în Honda Civic te fac să te simti exact ca într-o mașină de curse. Schimbatorul de viteze este foarte exact, cred că e facut de un fizician expert care s-a ocupat toată viața lui de găsirea metodei exacte pentru schimbarea vitezei.

Mă simt în siguranță și cu fiecare respirație îmi crește tot mai tare adrenalina. Știu prea bine ce va urma și tocmai de asta sunt nerăbdătoare.

Până ce se instalează Mihai comod pe scaunul din dreapta, îmi trec cu blândețe mâinile peste volan. Sunt o mulțime de modele Honda, însă cea Civic Type R este în mod oficial de acum preferata mea. Nu este o simplă maşină, este o comoară.

Apăs pe butonul start și încep să o pun în mișcare, dar mă oprește în loc râsul copilotului meu. Îl privesc curioasă și îmi spune doar atât "asta e fața unui pasionat de viteză!". Nu are timp să adauge și altceva, chiar dacă ar vrea, pentru că deja demarez în trombă.

Sursa: hondatrading.ro
Acul vitezometrului crește cu rapiditate, în 5.8 secunde trecem pragul de 100 km/h. Am impresia că plutesc. E singurul moment al zilei în care mă simt în totalitate liberă. Imi place stabilitatea ei pe drum, iar un lucru care lipsește cu desăvârșire este jocul volanului la treptele foarte ridicate. Nu pot zice decât: siguranță și direcție – bifat.

În timp ce ascult cu conștiinciozitate sfaturile lui Mihai, îmi amintesc motivele pentru care l-am ales să mă însoțească. Mi-am dorit să demonstrez încă o dată că România are oameni de valoare. Iar asta nu e tot, desigur.

Puteam alege dintr-o multitudine de băieți arătoşi şi tineri, care visează să se afirme, însă am alte aspirații. Am vrut alături un om cu experiență în materie de raliuri, un luptător care nu renunță niciodată, cineva cu care să mă identific.

Mihai Leu întrunește toate aceste calități și multe altele. Este un sportiv român. S-a făcut cunoscut ca pugilist, fiind campion mondial WBO la semimijlocie în 1997. S-a retras din box în urma unei accidentări, fiind neînfrânt la fel ca legendarul boxer european Terry Marsh. A început apoi să concureze ca pilot de raliu, unde a devenit campion național în 2003.

Are ani la activ în curse și, de-a lungul timpului, a luptat atât la propriu –  în ringul de box, cât și la figurat, cu o boală cumplită – cancerul. Nu e nevoie să mai specific faptul că a câștigat de fiecare dată.

Avem în comun determinarea de a ne concentra numai pe latura frumoasă a vieții, dedicarea fără opreliști în ceea ce credem și dorința de a învăța întotdeauna mai mult. Era imposibil să găsesc un copilot mai potrivit.

Mă întorc în prezent. Am atins limita de 272 de km/h. Honda mea se deplasează lin, de parcă ar fi perfect normal să conduc așa în forță. La drept vorbind, pentru ea este.

Tind să uit că practic mă aflu la volanul unui bolid de curse. Are un aspect ce mie una îmi inspiră un balaur furios. Spre deosebire de unul obișnuit, care scoate foc pe nări, balaurul Honda elimină doar puțin fum și se deplasează nebunește de repede.

Sursa: hondatrading.ro

Am trecut de mult de stadiul în care mă bucur de peisaj. Acum o fac de forța maşinii și a roților care scrâşnesc sub mine. Sunt cu atât mai liniștită, cu cât sunt conștientă că nu mi se poate întâmpla aproape nimic. Minunea asta are până și senzor de recunoaștere a semnelor de circulație.

Mă apropii de finalul cursei și sunt mai sigură pe mine ca oricând. Pun frâna și mă întorc radiind spre Mihai. Cuvintele sunt de prisos, este mai mult decât suficient să batem palma.

Optimismul ne-a cuprins și nu are de gând să mai plece, pentru că, după cursa de azi, știm fără îndoială ce va urma: lumea nu va mai conteni să caute Honda Civic de vanzare! Cu muncă și perseverență, vom bate garantat recordul. Toți trei formăm o echipă formidabilă!
                                                                            
Articol scris în cadrul concursului SuperBlog 2019 J

duminică, 6 octombrie 2019

Când puful nu îți dă pace, carourile te salvează

Sursa: answear.ro
Sunt o simplă fată, am dulapul ticsit de haine și nu am niciodată cu ce să mă îmbrac. Clasic.

De fapt, ca să fiu sinceră, până la urmă optez mereu pentru o ținută sau două, nici nu mă obosesc să arunc o privire mai atentă în șifonier sau să mă gândesc ce minunății conține el. Odată cumpărate, hainele stau frumos acolo și nu deranjează pe nimeni. E un fel de cutie a misterelor.

Nu m-am stresat vreodată în mod special cu stilul vestimentar, însă am fost întotdeauna vehementă în legătură cu ceea ce îmi place și ceea ce nu. În cazul meu, există doar două variante: da sau nu, nu accept cale de mijloc.

Pentru că, deși nu îmi schimb garderoba în fiecare sezon, țin în general cont de regulile nemuritoare de bun gust. Adopt un singur punct central al vestimentației, mă concentrez pe culorile neutre (aici mint, am o slăbiciune pentru rozul puternic și roșu, dar despre asta voi vorbi puțin mai încolo).

Și, dacă tot am adus în prim plan moda, e momentul oportun să îți dau detalii legate de ceea ce iubesc și... urăsc. Să fim serioși, toți avem anumite preferințe, iar eu nu sunt o fire tocmai timidă. Uneori sunt prea sinceră, ar spune unii.

Pantofii cu puf, accesoriile de acest fel pentru poșete, pălăriile și toate celelalte elemente din categoria găină puf colorat

Ce crezi, mă dau în vânt după ele sau fug mâncând pământul atunci când le văd? Mda, a doua variantă este cea corectă.

Mulțumesc divinității că în acest moment nu se mai poartă (poate din cauză că a venit frigul, pentru că multora nu le pasă că oficial a trecut tendința respectivă și se încăpățânează să etaleze acele hidoşenii pe stradă).

Știu, sunt rea. Trăim într-o lume liberă și oricine poate să facă ce îi trece prin minte. Dar de ce ți-ai atașa animalul de companie la încălțăminte este peste puterea mea de înțelegere.

Cred că e singura tendință care efectiv m-a exasperat. Oriunde mergeam pe stradă, dădeam de cel puțin un model "fancy" de puf. Dacă aveam o zi extrem de "norocoasă", puteam vedea chiar și câte o geantă de damă accesorizată cu mai mulți bulgări colorați.

Îmi amintesc că eram la un curs de la facultate și colega din fața mea avea un ditamai puful la poșetă. Nici cea din stânga nu era mai prejos, având sandale parcă asortate acesteia. Sala era una relativ mică, așa că dintr-odată am simțit că mă sufoc. Iar când eram gata să deschid gura și să le întreb ce le-a apucat, ce le-am făcut ca să mă chinuie vizual într-un asemenea hal, mi-a aterizat privirea la catedră...

Bineînțeles că nici doamna profesoară nu era mai prejos și avea un puf mare, gras şi roșu la poşetă. Mi s-a închis gura instant, fiindcă da, nu era prea inspirat să fac vreo glumă proastă la adresa echipei #pufoseniainvinge.

O singură nelămurire am, oare când i-am spus colegei cu poşeta despre fobia mea pentru puf? Nu de alta, dar anul acesta am primit de ziua mea...
Sursa: arhiva personală
Trecând la partea pozitivă a vieții, anunț cu profundă încântare că...
Sursa: answear.ro

Sunt din nou la modă carourile!

Imaginează-ți că la finalul subtitlului sunt o duzină de emoji cu inimioare. Cam asta exprimă starea mea de spirit atunci când ne referim la acest trend.

Sunt înnebunită după toate piesele vestimentare în carouri, iar asta se întâmplă de ani buni... Mai exact de vreo 11, când mă uitam la celebra telenovelă Rebelde și visam să merg la un liceu unde se poartă uniforme. Mi-am și cumpărat o fustă în carouri roșii și roz, care era marea mea mândrie.

(P.S.: e adevărată zicala "ai grijă ce îți dorești, pentru că s-ar putea să primești". Am purtat uniformă în liceu, însă nu chiar ceea ce mi-am dorit.)

Oricum ar fi, o fustă în carouri arată demențial inclusiv și în ziua de azi cu o pereche de botine de damă elegante. Sau (imaginea alăturată)...

Sursa: arhiva personală (2011)
Unele trenduri nu se vor demoda niciodată și stilul carouri e cu siguranță unul dintre ele.

Dacă tot trecem puțin prin lanțul amintirilor, în clasa a 8-a nu mă dezlipeam nicio clipă de tenișii din poză. Ce vremuri...

Acum mă bate gândul să îmi achiziționez o geacă de iarnă pe acest model. Nu știu de ce, dar cele mai interesante mi se par paltoanele bărbătești... Sper să găsesc ceva la fel de atractiv și în raionul pentru femei.

Hai că mi s-a deschis apetitul pentru shopping și banii trebuie cheltuiți. Te-aş invita să mi te alături, însă mă tem că vei alege ceva cu puf...

Articol scris în cadrul concursului SuperBlog 2019 J

luni, 30 septembrie 2019

SuperBlog da, timp liber pa-pa!


Toamna a venit deja de vreo lună în calendare, însă în suflet parcă mi-a mai rămas mult iubita vară. Totuși, lucrurile se schimbă pentru că... începe ediția de toamnă SuperBlog!

Încă de la 1 septembrie oscilez dacă să mă înscriu sau nu. SuperBlog e un adevărat carusel de trăiri și idei, pe care de multe ori nici nu-ți trece prin cap cum să le transpui în scris.

Iar timpul... stau cât se poate de prost cu el. Copii n-am, în rest mai de toate. E octombrie și încep ultimul an de master. M-am angajat și fac voluntariat. Citesc și mai ies cu prietenele, iar evenimentele sociale mi se par din ce în ce mai tentante. Merg pe principiul "am 23 de ani, dacă nu profit acum de oportunități, atunci când?".

Și, cu toate acestea, parcă munca la disertație nu îmi oferă aceeași fiori, adrenalina pe care o pune la bătaie ora 23:59 din zilele cu deadline de la SuperBlog. Am și acolo termene limită, dar cu siguranță nu sunt la fel de palpitante.

Deci... deși eram în dilemă, iar responsabilitățile îmi strigau neîncetat la ureche: "nu ai timp de SuperBlog toamna asta!", iată-mă scriind articolul de înscriere.

Am învățat mult prea multe despre mine și scris în edițiile trecute, ca acum să stau pe tușă. Îmi plac provocările și nimic nu mă poate opri din fața uneia. Nici măcar timpul, pentru că mă îndoiesc că mă voi super organiza de această dată. Până la urmă, somnul e oricum supraestimat...

Gata, am postat, oficial nu mai pot da înapoi. Întrebarea e: va reuși învingătoarea din mine să ducă competiția la bun sfârșit?

Să înceapă distracția... de două luni!

joi, 12 septembrie 2019

Viața e surprinzătoare și... îngrozitoare / Life is surprising and... awful

[below in English]

Poate sună cam aiurea, dar în general mă consider destul de superficială. Îmi concentrez întreaga atenție asupra activităților mele și uit cu desăvârșire că viața este complexă, fascinantă și uneori de-a dreptul îngrozitoare.

Totuși, câteodată, așa ca acum, se întâmplă ceva care îmi aduce aminte că nu contează doar ceea ce fac eu sau toate celelalte lucruri aparente și că sunt o mulțime de elemente pe care nu le ştim... și e mai bine așa.

Ai putea crede că nedreptatea vieții nu-mi e deloc necunoscută. Într-o oarecare măsură ai dreptate. Nu doar o dată m-am întrebat "de ce eu?". Și poate că acum spun cu un fel de mândrie că sunt specială, dar n-am făcut-o mereu.
                                             
Ideea e că m-am obișnuit... să fiu eu. Întotdeauna am zis că mi-e mai ușor fiindcă nu știu cum e să fi mers vreodată pe propriile picioare sau să fii total independent din punct de vedere fizic. Ajutorul e ceva absolut normal pentru mine (deși încă sunt în stadiul în care învăț cum să i-l cer altcuiva în afară de mama, care știe efectiv din priviri de ce am nevoie).

De cele mai multe ori, când sunt așa, super împăcată cu existența și, după cum am menționat mai devreme, intru într-o buclă în care rareori observ restul omenirii și nevoile sale, se întâmplă ceva care îmi redeschide ochii și mă pune pe gânduri. Crede-mă pe cuvânt, o Dana filozofică, una ce pune la îndoială corectitudinea lumii și face fel și fel de supoziții, nu e deloc amuzantă.

Din păcate (sau fericire, depinde din ce perspectivă privim lucrurile), ea își face apariția adesea. Pe măsură ce trec anii, parcă se petrece tot mai des. Nu știu dacă face neapărat parte din procesul maturizării, însă îmi place să cred că nu mai sunt chiar copila zvăpăiată din urmă cu ceva timp.

Revenind, că iar m-am lăsat purtată de val și de gânduri, e vorba fie de oameni ce au suferit diverse accidente sau i-a lovit vreo nenorocire din care nu prea mai au cum să iasă, fie de animale abandonate (fără supărare, dar sunt dispusă să vărs mult mai multe lacrimi pentru un cățel amărât decât pentru mulți oameni), fie de copii aflați în situații similare.

Hai că ajung în sfârșit la subiect. Vara asta am fost într-o tabără de copii. Îți dai seama că a fost minunat: aer curat, veselie cât cuprinde și nenumărate jocuri interesante. Am cunoscut o mulțime de copii deosebiți, cu poveşti extrem de emoționante și care m-au impresionat prin modul colorat de a privi viața.

Sunt o optimistă convinsă, e adevărat, și cu toate acestea... un imbold de la aceste suflete inocente îmi prinde nespus de bine din când în când. Probabil că ăsta e marele secret: adulții ar fi mult mai mulțumiți de zilele lor dacă ar accepta inevitabilul și s-ar adapta.

Am întâlnit aici un copil, un tânăr în devenire aș putea spune, care m-a marcat. Mi s-a spus că a fost un copil perfect sănătos până acum vreun an, când a fost afectat de o tumoare ce până la urmă l-a costat vederea. Mi s-a spus că ar fi super dacă aș putea să îl încurajez, să povestesc cu el despre propria mea situație și astfel să realizeze că nimic nu e imposibil.

Încă dinainte cu o săptămână de tabără mi-am făcut tot felul de scenarii, mi-am interzis vehement să deschid anumite subiecte (cum ar fi boala) și am încercat să mă pregătesc pe cât posibil să îl cunosc. Bineînțeles că nimic din ce aş fi putut să zic nu a părut suficient de bun și aproape că am simțit o teamă referitor la momentul întâlnirii.

Mă aşteptam să dau peste un adolescent furios pe viață, frustrat în legătură cu condiția lui și demoralizat. Mare mi-a fost mirarea când am cunoscut în schimb o față luminoasă cu un zâmbet mare și frumos, o voce caldă și o împăcare cu sine cum n-am mai văzut nici măcar la oamenii în vârstă, trecuți prin multe încercări.
                                                                           
Cred că eu am fost cea care a venit de fapt cu o lecție din acea experiență. În locul acelui copil fiind, aș fi cedat psihic, o spun cu toată sinceritatea din lume. Nu de alta, dar am fost cât p-aci să o fac în clasa a 8-a, atunci când am început să port ochelari.

Era perioada aceea dintre Crăciun și Anul Nou, când toată lumea e în vacanță. Povesteam ceva cu sora mea, moment în care m-am uitat cu atenție la un tablou aflat în fața mea (pe perete, la vreo 2 metri distanță) și... am constatat cu stupoare că nu reușesc să disting trăsăturile feței personajului din tablou. Sora mea putea fără dificultate, așa că m-a luat imediat panica. Am început să plâng incontrolabil, spunând printre suspine: "ce rost mai are viața, dacă, pe lângă că nu pot să umblu, mai și orbesc?!".

Nu e nevoie să intru în detalii, evident că mama a făcut tot posibilul și chiar în acea zi am ajuns în cabinetul oftalmologului, iar de atunci sunt în permanență posesoarea unor ochelari de vedere, care au ajuns până la urmă să fie o piesă de rezistență a look-ului meu.

Am vrut să scot în evidență reacția. Aveam cam aceeași vârstă pe atunci ca și acest copil acum. El e mult mai puternic decât mine.

M-am străduit să nu devin emoțională în preajma lui, să îi insuflu curajul de a înfrunta în continuare viața... însă el cu siguranță nu a avut nevoie de ajutorul meu.

Asta numesc eu nedreptate: să ai visuri mărețe şi să ajungi dependent de oamenii din jur. Important e însă să realizăm că noi facem diferența între o viață frumoasă și una tristă. Contează foarte mult cum privim ceea ce ni se întâmplă.

Ție ce îți amintește constant de complexitatea existenței? Ce simți atunci când vezi o persoană "chinuită" de soartă? Cum tratezi propriile tale suferințe?

-----------------------------------------------------------------------------

It may sound a little silly, but I generally consider myself to be rather superficial. I focus my attention on some activities and I completely forget that life is complex, fascinating and sometimes quite awful.

However, sometimes, like now, something happens that reminds me it doesn't really matter what I do or all the other apparent things, and that there are a lot of things we don't know... and it's better that way.

You might think that the injustice of life is not unknown to me. To some extent you are right. Not once did I ask myself "why me?" And maybe now I kind of proudly say I'm special, but I haven't always thought it.

The point is, I'm used to it... to be me. I always said that it is easier for me because I do not know what it is like to have ever walked on your own feet or to be totally physically independent. Help is absolutely normal for me (although I'm still learning how to ask it from someone other than my mother, who knows what I need only by looking at me).

Most of the time when I am like this – super reconciled with my existence and, as I mentioned earlier, I enter into a loop where I rarely see the rest of humanity and its needs, something happens that re-opens my eyes and puts me thinking...  Trust me, a philosophical Dana, one who questions the correctness of the world and makes assumptions, is not funny at all.

Unfortunately (or fortunately, depending on what perspective we look at things), she often makes an appearance. As the years go by, it seems to happen more and more often. I do not know if it is necessarily part of the growing up process, but I like to think that I am not the child I used to be.

Coming back, I was carried away by the waves of thoughts, it is either about  people who have suffered various accidents or were hit by some misfortune from which they cannot get out, or abandoned animals (no offense, but I am willing to shed more tears for a poor dog than for many people), either by children in similar situations.

I finally get to the topic. This summer I was in a children's camp. You realize that it was wonderful: fresh air, cheerfulness and countless interesting games. I met a lot of special children, with extremely moving stories, which impressed me with their colorful way of seeing life.

I am an optimist, it is true, and yet... an impulse from these innocent souls is sometimes more than welcome. This is probably the big secret: adults would be much more pleased with their days if they accepted the inevitable and adapted.

I met a child here, a young man I could say, who left me speechless. I was told that he was a perfectly healthy child until a year ago, when he was affected by a tumor that ultimately made him blind. I was told that it would be great if I could encourage him, tell him about my own situation and thus help him realize that nothing is impossible.

One week before camp I started to create all kinds of scenarios, vehemently forbade myself to open certain topics (like illness) and tried to prepare myself as much as possible to get to know him. Of course, nothing I could say seemed good enough and I almost felt a fear about the time of the meeting.

I expected to find an angry teenager, frustrated about his condition and demoralized. I was surprised when I met a bright face with a big and beautiful smile, a warm voice and an acceptance I had never even seen on elderly, which had many obstacles in life.

I sincerely believe that I was the one who actually learned a lesson from that experience. Being in that child’s situation, I would have psychically given up. I almost did that in 8th grade, when I started wearing glasses.

It was that time between Christmas and New Year’s Eve, when everyone is on holiday. I was speaking with my sister, when I looked at a painting in front of me (on the wall, about 2 meters away) and... I was surprised to find that I could not distinguish the features of the character's face from the painting. My sister could describe them without any difficulty, so I immediately panicked. I began to cry, saying "what is the purpose of my life, if, besides being unable to walk, I become blind ?!".

No need to go into details, obviously my mother did everything possible and right that day I went  to the ophthalmologist's office, and since then I am wearing glasses, which eventually became a piece of resistance of my look.

I wanted to highlight the reaction. I was about the same age back then as this kid now. He's much stronger than me.

I tried not to become emotional around him, to give him the courage to continue to face life... but he certainly did not need my help.

That's what I call injustice: having big dreams and becoming dependent on the help of people around you. But it is important to realize that we make the difference between a beautiful and a sad life. It matters a lot how we look at what is happening to us.

What constantly reminds you of the complexity of existence? What do you feel when you see a person "tormented" by fate? How do you treat your own sufferings?

sâmbătă, 20 iulie 2019

Vocația – mit sau realitate?


Ți s-a întâmplat vreodată să încerci pentru prima dată să faci ceva anume și să zici hotărât: "da, asta îmi doresc să fac pentru tot restul vieții"? Mda, nici mie.
                                                                                            
Bineînțeles că nu mă refer acum la lenevit sau la orice altceva care ia bani din buzunar, în loc să pună. E vorba de jobul perfect sau, cum îi spun unii, vocație.

Sincer, mereu mi s-a părut un cuvânt cu impact, unul pe care, odată ce l-ai rostit, e imposibil să îl retragi, așa că am evitat să îl pronunț.

Nu mai departe de săptămâna trecută m-am auzit spunând în fața a peste 20 de copii de clasa a 9-a că, deși am 23 de ani, încă nu am idee ce vreau să fiu "când voi fi mare". Recunosc că nu a fost prea încurajator pentru ei, dar hei, mereu am apreciat și preferat sinceritatea.

Și totuși, lucrurile pentru mine parcă s-au schimbat de atunci. A fost dintr-o dată, un fel de revelație (ca să fiu melodramatică), însă, îmi pare rău să te dezamăgesc, nu a fost prima dată când făceam acel ceva. De fapt, s-a întâmplat fix o săptămână mai târziu, moment în care mă aflam în fața unui alt grup de copii.

Erau gălăgioși și poate puțin obraznici, dar oneşti. Ce copil nu se plictisește dacă stă cu orele și îi aude pe unul și pe altul vorbind? E normal. E datoria adulților să explice totul într-o manieră cât mai interesantă și să le capteze atenția. Așa că m-am decis...

Vreau să predau economie la liceu. Nu, nu vreau, ci mai degrabă simt că locul meu e acolo. Jumătate de normă mi-ar ajunge (probabil aș lua-o razna dacă ar fi una întreagă), dar ar fi șansa mea să contribui la evoluția lumii.

Vorbim întruna despre schimbarea societății, însă scăpăm din vedere faptul că ea e reprezentată de noua generație. Baza unui adult, în opinia mea, este pusă în perioada adolescenței. Atunci contează cel mai mult cum îi prezinți lumea, în ce culori o colorezi și din ce unghi îl înveți s-o privească.

Între 14 și 18-19 ani, copiii sunt destul de mari cât să înceapă să facă diferența dintre bine și rău, dar totodată caută un model care să îi îndrume. E adevărat că e dificil uneori să te înțelegi cu ei. Tocmai de aceea e mai mare satisfacția reuşitei.

Îmi plac provocările și cu atât mai mult îmi place să ştiu că am ocazia să pun o piatră de temelie la formarea unei societăți mai deschise, care nu numai să accepte diferențele, ci să le îmbrățișeze. Liceenii de azi sunt viitorul de mâine.

Crede-mă, știu că nu e deloc ușor să lucrezi cu copiii. Ei pot fi extrem de răutăcioşi și taxează inclusiv și cea mai mică greșeală. Exact din acest motiv aș considera munca de profesor şi ca oportunitate de dezvoltare personală. Nu-i învăț doar pe ei... mă învăț și pe mine.

Pentru a fi un profesor bun nu e suficient să stăpânești materia. Trebuie să fii empatic şi prietenos. Trebuie să știi cum să faci un echilibru între materia predată și om... atât cel din spatele catedrei, cât și fiecare din fața ei.

Avem nevoie de oameni dedicați în fața copiilor, iar eu sunt dispusă să încerc să devin unul dintre ei. Nu garantez că îmi va reuși, dar ce e sigur pe lume? Important este să nu încetăm niciodată să încercăm.

Eu m-am simțit în largul meu vorbindu-le unor copii despre Erasmus și asociația de studenți, pentru că era vorba despre ceva ce mă pasionează. Nu m-am simțit deloc ciudat că mă priveau curioși, ca altădată. Am depășit în sfârșit tracul de a vorbi în public și poate că în asta a constat secretul.

Dacă e să aleg o materie pentru care am învățat vreodată cu drag, economia e aceea. Deci probabil că, predând-o zi de zi, ar fi o plăcere. Cum se spune: "fă ceea ce îți place și nu va trebui să lucrezi nicio zi din viața ta".
                                                         
E amuzant cum mama m-a ghidat mereu din umbră înspre meseria de dascăl, dar am refuzat în mod vehement. Am considerat că nu am răbdarea necesară și că nu mă pricep deloc la explicat. Cu siguranță că mai am de îmbunătățit ultima parte, dar poate că m-am schimbat de-a lungul anilor sau... pur și simplu nu am vrut să privesc adevărul în față.

Nu e deloc plictisitor să lucrezi cu copiii. Ba din contră, acum mi se pare una dintre cele mai surprinzătoare meserii. Ești nevoit să te adaptezi constant și chiar să te autodepășeşti. Altfel n-ai cum să supraviețuiești între ei și să îi faci să te îndrăgească.

Aşadar... sunt gata să fiu veșnic tânără între copii, să trăiesc alături de ei cei mai zbuciumați și frumoși ani, ajutându-i să devină stâlpii de rezistență ai societății.

Tu ce vrei să te faci "când vei fi mare"? Ți-ai găsit vocația sau mai ai locuri și lucruri de explorat? Nu uita că niciodată nu e prea târziu să faci ceva nou...

vineri, 12 iulie 2019

Confesiunea unei optimiste convinse


Am scris aceste rânduri în urmă cu mai bine de 2 luni, dar ceva m-a oprit să le public… până acum. J


Disclaimer: acest articol nu va fi unul drăguț și roz. Deloc. Pur și simplu va vorbi despre viața... obișnuită.

În timp ce scriu aceste rânduri am lacrimi în ochi. Am plâns. Da, fata care e mereu cu zâmbetul pe buze trece prin momente dificile uneori, când simte că nu mai poate face față.

Nu am considerat că e nevoie să abordez acest subiect până ce, zilele trecute, am avut o discuție cu o prietenă. Ea mi-a povestit că nu mai rezistă cu toate, că are impresia că nu va reuși să ducă lucrurile la bun sfârșit, iar eu i-am spus că strădania mereu are sorți de izbândă, dar că o înțeleg. Am o stare similară cu a ei.

A fost de-a dreptul şocată să afle că am și eu clipe în care mă lupt cu mine. Îmi vine să pun totul jos și să iau o pauză. Master, scris, voluntariat, viață socială și timp pentru propria persoană. Poate va urma şi un job stabil, iar, sinceră să fiu, nu îmi iese întotdeauna un echilibru.

Atunci intervine câte o cădere nervoasă, una în care mă hotărăsc pe loc să fac o nouă prioritizare a activităților. Acum câteva minute eram pe cale să renunț la scrisul pentru cel puțin 2 bloguri, dar mi-a mai trecut.

Din când în când mă simt neputincioasă, inutilă și chiar o povară pentru cei dragi. Dacă tu ai senzația la modul figurat, eu o simt vie. Reală. Am impresia că nu pot face nimic care să conteze cu adevărat, că nu am cum să ajut în general și că... îi chinui în special mamei existența.

Știu că ea face totul pentru mine din iubire și că îmi vrea doar binele. Sunt perfect conștientă, însă, când mă apasă viața, nu pot opri manifestarea acestor gânduri.

Ce fac atunci? Mă descarc. Plâng poate chiar și o oră. Găsesc tot felul de motive pentru care existența e nedreaptă. După ce le epuizez pe cele care mă privesc direct, mă îndrept spre copiii și animalele abandonate, spre sistemul care lasă oamenii să moară de foame și multe altele.

Apoi îmi revin, însă nu mereu în totalitate. Mai am nevoie de un impuls, să uit pentru o vreme de aparentele mele probleme. De obicei sunt chestii minore, de aceea le numesc "aparente".

Găsisem recent o imagine pe Pinterest cu textul: "dragă Peter Pan, am lăsat fereastra deschisă, vino și salvează-mă!". Am rezonat enorm cu ea.
                                                 
Pentru relaxare totală și pierdere în abis, recurg la cărți. Nimic nu se compară cu o lectură de calitate. Noaptea trecută, de exemplu, am mers la ora 4 la culcare, deoarece a trebuit să termin cartea, nu se putea altfel.

Prefer să nu vorbesc cu alții despre ceea ce mă macină, pentru că m-aş scufunda și mai mult în nefericirea mea. Nu îmi face bine să mă aud vorbind despre asta și să aprofundez subiectul. Dacă am ajuns la căderea nervoasă, e clar că am pus eu deja în balanță fiecare detaliu... şi nu a rezultat în ceva care să mă mulțumească.

Totuși, în anumite cazuri, când aş vorbi și nu prea, scriu. Nu este ascultător mai priceput decât foaia de hârtie / notițele din telefon. Aceasta este varianta mea extremă, când e vorba de o problemă puțin mai serioasă.

Am tehnici destul de convenționale de a mă elibera de stres, nu ceva ieșit din comun. Ce pot să spun, cât timp scopul liniștirii e atins, nu e nevoie să descoperim gaura de la macaroană.

Așa că, da, trec inclusiv şi eu prin perioade urâte. Nu e o rușine. Secretul meu e că nu las aceste etape să mă definească și realizez că până și cel mai lung, întortocheat și întunecat tunel are o luminiță la capăt. O voi (vei) găsi mai devreme sau mai târziu. Asta înseamnă să fii optimist.

Și acum, poți răsufla ușurat/ă. Tocmai mi-a înflorit un mic zâmbet pe buze. Nici gând să se apropie depresia de mine. M-a înseninat faptul că ți-am scris.

Tu ești optimist/ă? Cum gestionezi stările triste? Sau, mai rău, te influențează în vreun fel vremea de afară?