Am
scris aceste rânduri în urmă cu mai bine de 2 luni, dar ceva m-a oprit să le
public… până acum. J
Disclaimer: acest articol nu va fi unul drăguț și roz. Deloc. Pur și simplu
va vorbi despre viața... obișnuită.
În timp ce scriu aceste rânduri am lacrimi
în ochi. Am plâns. Da, fata care e mereu
cu zâmbetul pe buze trece prin momente dificile uneori, când simte că nu mai
poate face față.
Nu am considerat că e nevoie să abordez
acest subiect până ce, zilele trecute, am avut o discuție cu o prietenă. Ea
mi-a povestit că nu mai rezistă cu toate, că are impresia că nu va reuși să
ducă lucrurile la bun sfârșit, iar eu i-am spus că strădania mereu are sorți de izbândă, dar că o înțeleg. Am o stare
similară cu a ei.
A fost de-a dreptul şocată să afle că am și
eu clipe în care mă lupt cu mine. Îmi
vine să pun totul jos și să iau o pauză. Master, scris, voluntariat, viață
socială și timp pentru propria persoană. Poate va urma şi un job stabil, iar,
sinceră să fiu, nu îmi iese întotdeauna un echilibru.
Atunci intervine câte o cădere nervoasă,
una în care mă hotărăsc pe loc să fac o nouă prioritizare a activităților. Acum
câteva minute eram pe cale să renunț la scrisul pentru cel puțin 2 bloguri, dar
mi-a mai trecut.
Din
când în când mă simt neputincioasă, inutilă și chiar o povară pentru cei dragi.
Dacă tu ai senzația la modul figurat,
eu o simt vie. Reală. Am impresia că nu pot face nimic care să conteze cu
adevărat, că nu am cum să ajut în general și că... îi chinui în special mamei
existența.
Știu că ea face totul pentru mine din
iubire și că îmi vrea doar binele. Sunt perfect conștientă, însă, când mă apasă
viața, nu pot opri manifestarea acestor gânduri.
Ce fac atunci? Mă descarc. Plâng poate chiar și o oră. Găsesc tot felul de motive
pentru care existența e nedreaptă. După ce le epuizez pe cele care mă privesc
direct, mă îndrept spre copiii și animalele abandonate, spre sistemul care lasă
oamenii să moară de foame și multe altele.
Apoi îmi revin, însă nu mereu în
totalitate. Mai am nevoie de un impuls, să uit pentru o vreme de aparentele
mele probleme. De obicei sunt chestii minore, de aceea le numesc
"aparente".
Găsisem recent o imagine pe Pinterest cu
textul: "dragă Peter Pan, am lăsat
fereastra deschisă, vino și salvează-mă!". Am rezonat enorm cu ea.
Pentru relaxare totală și pierdere în abis,
recurg la cărți. Nimic nu se compară cu o lectură de calitate. Noaptea trecută,
de exemplu, am mers la ora 4 la culcare, deoarece a trebuit să termin cartea,
nu se putea altfel.
Prefer
să nu vorbesc cu alții despre ceea ce mă macină, pentru că m-aş scufunda și mai
mult în nefericirea mea. Nu
îmi face bine să mă aud vorbind despre asta și să aprofundez subiectul. Dacă am
ajuns la căderea nervoasă, e clar că am pus eu deja în balanță fiecare
detaliu... şi nu a rezultat în ceva care să mă mulțumească.
Totuși, în anumite cazuri, când aş vorbi și
nu prea, scriu. Nu este ascultător mai priceput decât foaia de hârtie /
notițele din telefon. Aceasta este varianta mea extremă, când e vorba de o
problemă puțin mai serioasă.
Am tehnici destul de convenționale de a mă
elibera de stres, nu ceva ieșit din comun. Ce pot să spun, cât timp scopul
liniștirii e atins, nu e nevoie să descoperim gaura de la macaroană.
Așa că, da, trec inclusiv şi eu prin perioade urâte. Nu e o rușine. Secretul
meu e că nu las aceste etape să mă definească și realizez că până și cel mai lung, întortocheat și
întunecat tunel are o luminiță la capăt. O voi (vei) găsi mai devreme sau
mai târziu. Asta înseamnă să fii
optimist.
Și acum, poți răsufla ușurat/ă. Tocmai mi-a
înflorit un mic zâmbet pe buze. Nici gând să se apropie depresia de mine. M-a
înseninat faptul că ți-am scris.
Tu ești optimist/ă? Cum gestionezi stările
triste? Sau, mai rău, te influențează în vreun fel vremea de afară?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu