Viața e surprinzătoare și... îngrozitoare / Life is surprising and... awful

[below in English]

Poate sună cam aiurea, dar în general mă consider destul de superficială. Îmi concentrez întreaga atenție asupra activităților mele și uit cu desăvârșire că viața este complexă, fascinantă și uneori de-a dreptul îngrozitoare.

Totuși, câteodată, așa ca acum, se întâmplă ceva care îmi aduce aminte că nu contează doar ceea ce fac eu sau toate celelalte lucruri aparente și că sunt o mulțime de elemente pe care nu le ştim... și e mai bine așa.

Ai putea crede că nedreptatea vieții nu-mi e deloc necunoscută. Într-o oarecare măsură ai dreptate. Nu doar o dată m-am întrebat "de ce eu?". Și poate că acum spun cu un fel de mândrie că sunt specială, dar n-am făcut-o mereu.

                                             

Ideea e că m-am obișnuit... să fiu eu. Întotdeauna am zis că mi-e mai ușor fiindcă nu știu cum e să fi mers vreodată pe propriile picioare sau să fii total independent din punct de vedere fizic. Ajutorul e ceva absolut normal pentru mine (deși încă sunt în stadiul în care învăț cum să i-l cer altcuiva în afară de mama, care știe efectiv din priviri de ce am nevoie).

De cele mai multe ori, când sunt așa, super împăcată cu existența și, după cum am menționat mai devreme, intru într-o buclă în care rareori observ restul omenirii și nevoile sale, se întâmplă ceva care îmi redeschide ochii și mă pune pe gânduri. Crede-mă pe cuvânt, o Dana filozofică, una ce pune la îndoială corectitudinea lumii și face fel și fel de supoziții, nu e deloc amuzantă.

Din păcate (sau fericire, depinde din ce perspectivă privim lucrurile), ea își face apariția adesea. Pe măsură ce trec anii, parcă se petrece tot mai des. Nu știu dacă face neapărat parte din procesul maturizării, însă îmi place să cred că nu mai sunt chiar copila zvăpăiată din urmă cu ceva timp.

Revenind, că iar m-am lăsat purtată de val și de gânduri, e vorba fie de oameni ce au suferit diverse accidente sau i-a lovit vreo nenorocire din care nu prea mai au cum să iasă, fie de animale abandonate (fără supărare, dar sunt dispusă să vărs mult mai multe lacrimi pentru un cățel amărât decât pentru mulți oameni), fie de copii aflați în situații similare.

Hai că ajung în sfârșit la subiect. Vara asta am fost într-o tabără de copii. Îți dai seama că a fost minunat: aer curat, veselie cât cuprinde și nenumărate jocuri interesante. Am cunoscut o mulțime de copii deosebiți, cu poveşti extrem de emoționante și care m-au impresionat prin modul colorat de a privi viața.

Sunt o optimistă convinsă, e adevărat, și cu toate acestea... un imbold de la aceste suflete inocente îmi prinde nespus de bine din când în când. Probabil că ăsta e marele secret: adulții ar fi mult mai mulțumiți de zilele lor dacă ar accepta inevitabilul și s-ar adapta.

Am întâlnit aici un copil, un tânăr în devenire aș putea spune, care m-a marcat. Mi s-a spus că a fost un copil perfect sănătos până acum vreun an, când a fost afectat de o tumoare ce până la urmă l-a costat vederea. Mi s-a spus că ar fi super dacă aș putea să îl încurajez, să povestesc cu el despre propria mea situație și astfel să realizeze că nimic nu e imposibil.

Încă dinainte cu o săptămână de tabără mi-am făcut tot felul de scenarii, mi-am interzis vehement să deschid anumite subiecte (cum ar fi boala) și am încercat să mă pregătesc pe cât posibil să îl cunosc. Bineînțeles că nimic din ce aş fi putut să zic nu a părut suficient de bun și aproape că am simțit o teamă referitor la momentul întâlnirii.

Mă aşteptam să dau peste un adolescent furios pe viață, frustrat în legătură cu condiția lui și demoralizat. Mare mi-a fost mirarea când am cunoscut în schimb o față luminoasă cu un zâmbet mare și frumos, o voce caldă și o împăcare cu sine cum n-am mai văzut nici măcar la oamenii în vârstă, trecuți prin multe încercări.

                                                                           

Cred că eu am fost cea care a venit de fapt cu o lecție din acea experiență. În locul acelui copil fiind, aș fi cedat psihic, o spun cu toată sinceritatea din lume. Nu de alta, dar am fost cât p-aci să o fac în clasa a 8-a, atunci când am început să port ochelari.

Era perioada aceea dintre Crăciun și Anul Nou, când toată lumea e în vacanță. Povesteam ceva cu sora mea, moment în care m-am uitat cu atenție la un tablou aflat în fața mea (pe perete, la vreo 2 metri distanță) și... am constatat cu stupoare că nu reușesc să disting trăsăturile feței personajului din tablou. Sora mea putea fără dificultate, așa că m-a luat imediat panica. Am început să plâng incontrolabil, spunând printre suspine: "ce rost mai are viața, dacă, pe lângă că nu pot să umblu, mai și orbesc?!".

Nu e nevoie să intru în detalii, evident că mama a făcut tot posibilul și chiar în acea zi am ajuns în cabinetul oftalmologului, iar de atunci sunt în permanență posesoarea unor ochelari de vedere, care au ajuns până la urmă să fie o piesă de rezistență a look-ului meu.

Am vrut să scot în evidență reacția. Aveam cam aceeași vârstă pe atunci ca și acest copil acum. El e mult mai puternic decât mine.

M-am străduit să nu devin emoțională în preajma lui, să îi insuflu curajul de a înfrunta în continuare viața... însă el cu siguranță nu a avut nevoie de ajutorul meu.

Asta numesc eu nedreptate: să ai visuri mărețe şi să ajungi dependent de oamenii din jur. Important e însă să realizăm că noi facem diferența între o viață frumoasă și una tristă. Contează foarte mult cum privim ceea ce ni se întâmplă.

Ție ce îți amintește constant de complexitatea existenței? Ce simți atunci când vezi o persoană "chinuită" de soartă? Cum tratezi propriile tale suferințe?

-----------------------------------------------------------------------------

It may sound a little silly, but I generally consider myself to be rather superficial. I focus my attention on some activities and I completely forget that life is complex, fascinating and sometimes quite awful.

However, sometimes, like now, something happens that reminds me it doesn't really matter what I do or all the other apparent things, and that there are a lot of things we don't know... and it's better that way.

You might think that the injustice of life is not unknown to me. To some extent you are right. Not once did I ask myself "why me?" And maybe now I kind of proudly say I'm special, but I haven't always thought it.

The point is, I'm used to it... to be me. I always said that it is easier for me because I do not know what it is like to have ever walked on your own feet or to be totally physically independent. Help is absolutely normal for me (although I'm still learning how to ask it from someone other than my mother, who knows what I need only by looking at me).

Most of the time when I am like this – super reconciled with my existence and, as I mentioned earlier, I enter into a loop where I rarely see the rest of humanity and its needs, something happens that re-opens my eyes and puts me thinking...  Trust me, a philosophical Dana, one who questions the correctness of the world and makes assumptions, is not funny at all.

Unfortunately (or fortunately, depending on what perspective we look at things), she often makes an appearance. As the years go by, it seems to happen more and more often. I do not know if it is necessarily part of the growing up process, but I like to think that I am not the child I used to be.

Coming back, I was carried away by the waves of thoughts, it is either about  people who have suffered various accidents or were hit by some misfortune from which they cannot get out, or abandoned animals (no offense, but I am willing to shed more tears for a poor dog than for many people), either by children in similar situations.

I finally get to the topic. This summer I was in a children's camp. You realize that it was wonderful: fresh air, cheerfulness and countless interesting games. I met a lot of special children, with extremely moving stories, which impressed me with their colorful way of seeing life.

I am an optimist, it is true, and yet... an impulse from these innocent souls is sometimes more than welcome. This is probably the big secret: adults would be much more pleased with their days if they accepted the inevitable and adapted.

I met a child here, a young man I could say, who left me speechless. I was told that he was a perfectly healthy child until a year ago, when he was affected by a tumor that ultimately made him blind. I was told that it would be great if I could encourage him, tell him about my own situation and thus help him realize that nothing is impossible.

One week before camp I started to create all kinds of scenarios, vehemently forbade myself to open certain topics (like illness) and tried to prepare myself as much as possible to get to know him. Of course, nothing I could say seemed good enough and I almost felt a fear about the time of the meeting.

I expected to find an angry teenager, frustrated about his condition and demoralized. I was surprised when I met a bright face with a big and beautiful smile, a warm voice and an acceptance I had never even seen on elderly, which had many obstacles in life.

I sincerely believe that I was the one who actually learned a lesson from that experience. Being in that child’s situation, I would have psychically given up. I almost did that in 8th grade, when I started wearing glasses.

It was that time between Christmas and New Year’s Eve, when everyone is on holiday. I was speaking with my sister, when I looked at a painting in front of me (on the wall, about 2 meters away) and... I was surprised to find that I could not distinguish the features of the character's face from the painting. My sister could describe them without any difficulty, so I immediately panicked. I began to cry, saying "what is the purpose of my life, if, besides being unable to walk, I become blind ?!".

No need to go into details, obviously my mother did everything possible and right that day I went  to the ophthalmologist's office, and since then I am wearing glasses, which eventually became a piece of resistance of my look.

I wanted to highlight the reaction. I was about the same age back then as this kid now. He's much stronger than me.

I tried not to become emotional around him, to give him the courage to continue to face life... but he certainly did not need my help.

That's what I call injustice: having big dreams and becoming dependent on the help of people around you. But it is important to realize that we make the difference between a beautiful and a sad life. It matters a lot how we look at what is happening to us.

What constantly reminds you of the complexity of existence? What do you feel when you see a person "tormented" by fate? How do you treat your own sufferings?

Vocația – mit sau realitate?

Ți s-a întâmplat vreodată să încerci pentru prima dată să faci ceva anume și să zici hotărât: "da, asta îmi doresc să fac pentru tot restul vieții"? Mda, nici mie.

                                                                                            

Bineînțeles că nu mă refer acum la lenevit sau la orice altceva care ia bani din buzunar, în loc să pună. E vorba de jobul perfect sau, cum îi spun unii, vocație.

Sincer, mereu mi s-a părut un cuvânt cu impact, unul pe care, odată ce l-ai rostit, e imposibil să îl retragi, așa că am evitat să îl pronunț.

Nu mai departe de săptămâna trecută m-am auzit spunând în fața a peste 20 de copii de clasa a 9-a că, deși am 23 de ani, încă nu am idee ce vreau să fiu "când voi fi mare". Recunosc că nu a fost prea încurajator pentru ei, dar hei, mereu am apreciat și preferat sinceritatea.

Și totuși, lucrurile pentru mine parcă s-au schimbat de atunci. A fost dintr-o dată, un fel de revelație (ca să fiu melodramatică), însă, îmi pare rău să te dezamăgesc, nu a fost prima dată când făceam acel ceva. De fapt, s-a întâmplat fix o săptămână mai târziu, moment în care mă aflam în fața unui alt grup de copii.

Erau gălăgioși și poate puțin obraznici, dar oneşti. Ce copil nu se plictisește dacă stă cu orele și îi aude pe unul și pe altul vorbind? E normal. E datoria adulților să explice totul într-o manieră cât mai interesantă și să le capteze atenția. Așa că m-am decis...

Vreau să predau economie la liceu. Nu, nu vreau, ci mai degrabă simt că locul meu e acolo. Jumătate de normă mi-ar ajunge (probabil aș lua-o razna dacă ar fi una întreagă), dar ar fi șansa mea să contribui la evoluția lumii.

Vorbim întruna despre schimbarea societății, însă scăpăm din vedere faptul că ea e reprezentată de noua generație. Baza unui adult, în opinia mea, este pusă în perioada adolescenței. Atunci contează cel mai mult cum îi prezinți lumea, în ce culori o colorezi și din ce unghi îl înveți s-o privească.

Între 14 și 18-19 ani, copiii sunt destul de mari cât să înceapă să facă diferența dintre bine și rău, dar totodată caută un model care să îi îndrume. E adevărat că e dificil uneori să te înțelegi cu ei. Tocmai de aceea e mai mare satisfacția reuşitei.

Îmi plac provocările și cu atât mai mult îmi place să ştiu că am ocazia să pun o piatră de temelie la formarea unei societăți mai deschise, care nu numai să accepte diferențele, ci să le îmbrățișeze. Liceenii de azi sunt viitorul de mâine.

Crede-mă, știu că nu e deloc ușor să lucrezi cu copiii. Ei pot fi extrem de răutăcioşi și taxează inclusiv și cea mai mică greșeală. Exact din acest motiv aș considera munca de profesor şi ca oportunitate de dezvoltare personală. Nu-i învăț doar pe ei... mă învăț și pe mine.

Pentru a fi un profesor bun nu e suficient să stăpânești materia. Trebuie să fii empatic şi prietenos. Trebuie să știi cum să faci un echilibru între materia predată și om... atât cel din spatele catedrei, cât și fiecare din fața ei.

Avem nevoie de oameni dedicați în fața copiilor, iar eu sunt dispusă să încerc să devin unul dintre ei. Nu garantez că îmi va reuși, dar ce e sigur pe lume? Important este să nu încetăm niciodată să încercăm.

Eu m-am simțit în largul meu vorbindu-le unor copii despre Erasmus și asociația de studenți, pentru că era vorba despre ceva ce mă pasionează. Nu m-am simțit deloc ciudat că mă priveau curioși, ca altădată. Am depășit în sfârșit tracul de a vorbi în public și poate că în asta a constat secretul.

Dacă e să aleg o materie pentru care am învățat vreodată cu drag, economia e aceea. Deci probabil că, predând-o zi de zi, ar fi o plăcere. Cum se spune: "fă ceea ce îți place și nu va trebui să lucrezi nicio zi din viața ta".

                                                         

E amuzant cum mama m-a ghidat mereu din umbră înspre meseria de dascăl, dar am refuzat în mod vehement. Am considerat că nu am răbdarea necesară și că nu mă pricep deloc la explicat. Cu siguranță că mai am de îmbunătățit ultima parte, dar poate că m-am schimbat de-a lungul anilor sau... pur și simplu nu am vrut să privesc adevărul în față.

Nu e deloc plictisitor să lucrezi cu copiii. Ba din contră, acum mi se pare una dintre cele mai surprinzătoare meserii. Ești nevoit să te adaptezi constant și chiar să te autodepășeşti. Altfel n-ai cum să supraviețuiești între ei și să îi faci să te îndrăgească.

Aşadar... sunt gata să fiu veșnic tânără între copii, să trăiesc alături de ei cei mai zbuciumați și frumoși ani, ajutându-i să devină stâlpii de rezistență ai societății.

Tu ce vrei să te faci "când vei fi mare"? Ți-ai găsit vocația sau mai ai locuri și lucruri de explorat? Nu uita că niciodată nu e prea târziu să faci ceva nou...

Confesiunea unei optimiste convinse

Am scris aceste rânduri în urmă cu mai bine de 2 luni, dar ceva m-a oprit să le public… până acum. J

Disclaimer: acest articol nu va fi unul drăguț și roz. Deloc. Pur și simplu va vorbi despre viața... obișnuită.

În timp ce scriu aceste rânduri am lacrimi în ochi. Am plâns. Da, fata care e mereu cu zâmbetul pe buze trece prin momente dificile uneori, când simte că nu mai poate face față.

Nu am considerat că e nevoie să abordez acest subiect până ce, zilele trecute, am avut o discuție cu o prietenă. Ea mi-a povestit că nu mai rezistă cu toate, că are impresia că nu va reuși să ducă lucrurile la bun sfârșit, iar eu i-am spus că strădania mereu are sorți de izbândă, dar că o înțeleg. Am o stare similară cu a ei.

A fost de-a dreptul şocată să afle că am și eu clipe în care mă lupt cu mine. Îmi vine să pun totul jos și să iau o pauză. Master, scris, voluntariat, viață socială și timp pentru propria persoană. Poate va urma şi un job stabil, iar, sinceră să fiu, nu îmi iese întotdeauna un echilibru.

Atunci intervine câte o cădere nervoasă, una în care mă hotărăsc pe loc să fac o nouă prioritizare a activităților. Acum câteva minute eram pe cale să renunț la scrisul pentru cel puțin 2 bloguri, dar mi-a mai trecut.

Din când în când mă simt neputincioasă, inutilă și chiar o povară pentru cei dragi. Dacă tu ai senzația la modul figurat, eu o simt vie. Reală. Am impresia că nu pot face nimic care să conteze cu adevărat, că nu am cum să ajut în general și că... îi chinui în special mamei existența.

Știu că ea face totul pentru mine din iubire și că îmi vrea doar binele. Sunt perfect conștientă, însă, când mă apasă viața, nu pot opri manifestarea acestor gânduri.

Ce fac atunci? Mă descarc. Plâng poate chiar și o oră. Găsesc tot felul de motive pentru care existența e nedreaptă. După ce le epuizez pe cele care mă privesc direct, mă îndrept spre copiii și animalele abandonate, spre sistemul care lasă oamenii să moară de foame și multe altele.

Apoi îmi revin, însă nu mereu în totalitate. Mai am nevoie de un impuls, să uit pentru o vreme de aparentele mele probleme. De obicei sunt chestii minore, de aceea le numesc "aparente".

Găsisem recent o imagine pe Pinterest cu textul: "dragă Peter Pan, am lăsat fereastra deschisă, vino și salvează-mă!". Am rezonat enorm cu ea.

                                                 

Pentru relaxare totală și pierdere în abis, recurg la cărți. Nimic nu se compară cu o lectură de calitate. Noaptea trecută, de exemplu, am mers la ora 4 la culcare, deoarece a trebuit să termin cartea, nu se putea altfel.

Prefer să nu vorbesc cu alții despre ceea ce mă macină, pentru că m-aş scufunda și mai mult în nefericirea mea. Nu îmi face bine să mă aud vorbind despre asta și să aprofundez subiectul. Dacă am ajuns la căderea nervoasă, e clar că am pus eu deja în balanță fiecare detaliu... şi nu a rezultat în ceva care să mă mulțumească.

Totuși, în anumite cazuri, când aş vorbi și nu prea, scriu. Nu este ascultător mai priceput decât foaia de hârtie / notițele din telefon. Aceasta este varianta mea extremă, când e vorba de o problemă puțin mai serioasă.

Am tehnici destul de convenționale de a mă elibera de stres, nu ceva ieșit din comun. Ce pot să spun, cât timp scopul liniștirii e atins, nu e nevoie să descoperim gaura de la macaroană.

Așa că, da, trec inclusiv şi eu prin perioade urâte. Nu e o rușine. Secretul meu e că nu las aceste etape să mă definească și realizez că până și cel mai lung, întortocheat și întunecat tunel are o luminiță la capăt. O voi (vei) găsi mai devreme sau mai târziu. Asta înseamnă să fii optimist.

Și acum, poți răsufla ușurat/ă. Tocmai mi-a înflorit un mic zâmbet pe buze. Nici gând să se apropie depresia de mine. M-a înseninat faptul că ți-am scris.

Tu ești optimist/ă? Cum gestionezi stările triste? Sau, mai rău, te influențează în vreun fel vremea de afară?

Discriminarea doare, dar poate fi tratată

În urmă cu câteva săptămâni m-am confruntat cu o situație destul de neplăcută – discriminarea. Culmea, de data aceasta nu am fost eu cea vizată în mod direct de vechea mea "prietenă", ci am considerat necesar să lupt pentru altcineva.

Am amânat să scriu despre subiect inițial din lipsă de timp și apoi... pur și simplu. M-am gândit să îngrop lucrurile neplăcute, așa cum știm noi, oamenii, să facem. Ei bine, un colț al minții nu mi-a dat pace și mi-a amintit fără oprire că nu aceasta este soluția.

Dacă ascundem problemele sub preş, asta nu înseamnă că ele dispar. Probabil că vor reveni la un moment dat, chiar mai în forță decât înainte. Într-un final, există riscul ca ele să ne îngroape pe noi, iar atunci cu siguranță nu mai putem face nimic în această privință.

Deci, iată-mă expunând o latură mai puțin deloc fericită a umanității – discriminarea. Nu voi povesti acum cu subiect și predicat despre ce a fost vorba la momentul respectiv, deoarece nu este relevant. Ideea în sine este cea care contează cu adevărat.

Unele persoane sunt discriminate pe baza religiei, etniei, orientării sexuale etc. Eu sunt discriminată pentru că am o dizabilitate fizică. Poate că există vreo diferență între toate cele enumerate de mine aici, însă eu nu o percep. Te asigur că, indiferent despre ce categorie ar fi discuția, discriminarea doare la fel de tare.

Atunci când eu am susținut vehement o persoană discriminată (recent, după cum spuneam), mi s-a spus că situația mea nu se poate compara cu aceea. Greșit.

Spre deosebire de ceilalți oameni, eu știu cum e să fii privit ciudat (diferit), eu știu cum e să dai 110% din propria persoană pentru a ajunge la un nivel care e normal pentru alții, și mai știu cum e să depinzi de ajutorul altcuiva.

Nu are rost să mă repet, am spus de nenumărate ori că eu nu aş fi reușit nimic fără eroina mea – mama, însă cred că e nevoie să accentuez că ar fi putut sta altfel lucrurile. S-ar fi chinuit cineva să mă cunoască sau să îmi dea vreo șansă de a-mi arăta valoarea, în cazul în care nu aş fi ieșit atât de mult în lume?

Dacă n-o aveam pe mama, cea care mă cară (numai ea știe cum) peste tot, ar fi știut cineva că mă "duce capul" și că pot schimba mentalități legate de condiția mea fizică? Nu. Nouă ne e mai ușor să punem etichete decât să încercăm să cunoaștem un om.

Trăim într-o lume defectă, într-o lume în care, atunci când merg să îmi depun CV-ul pentru un job, trebuie să menționez faptul că am terminat facultatea ca șefă de promoție pentru a fi băgată în seamă.

Prin acest exemplu am vrut doar să scot în evidență ceea ce mi se întâmplă mie personal. Sunt multe alte tipuri de discriminare, iar uneori avem parte de ea în locuri total neașteptate.

Revenind, poate cel mai important lucru pe care eu îl știu este să mă pun în situația altora și să încerc să îi înțeleg. Nu îmi iese chiar întotdeauna, dar mă străduiesc și asta face diferența.

Nu mă costă nimic să acord o șansă cuiva, însă asta poate face toți banii din lume... la propriu și la figurat. Citește cu atenție aceste cuvinte și vei vedea că au sens.

Aveam speranța că generația mea va face schimbarea, că ea va privi dincolo de aparențe și va transforma societatea. Din păcate, am descoperit nu de mult că nu suntem mai răsăriți față de predecesorii noștri.

Sunt pacifistă de fel, rareori mă cert pentru ceva, însă am realizat că nedreptatea merită toată energia mea. Cât timp reușesc să o îndrept, nu contează dacă trebuie să lupt până în pânzele albe.

În cazul care m-a convins să îmi aștern gândurile (poate ilogice pe alocuri) pe hârtia virtuală, s-a rezolvat aspectul discriminatoriu. Am simțit atunci că este cea mai mare realizare a mea de până acum. Și asta nu pentru că a ieșit totul după cum mi-am dorit eu, ci fiindcă dreptatea a triumfat.

E cale lungă până ce vom atinge normalitatea, însă nu e imposibil de parcurs. Pas cu pas vom reuși. Dana cea “feroce” abia ce a început să iasă la lumină. Vei mai auzi de ea. Totuși, te rog să-i ușurezi munca. Dacă tu gândești "outside the box" și îi înveți să facă același lucru pe apropiații tăi, deja parcă vedem în depărtare destinația..

SuperBlog – un concurs ce dezvăluie trăsături de caracter

A trecut și al doilea "sezon" al meu din maratonul SuperBlog. Sincer, nu reușesc să îmi dau seama cum s-a scurs timpul. S-a întâmplat totul extrem de repede, contrar ediției din toamnă.

Dacă în urmă cu câteva luni am avut multiple căderi nervoase până ce am dus concursul la sfârșit, de această dată am fost mai relaxată. Probabil că primăvara e de vină, ea și vremea frumoasă de afară ce îmi umplu inima de bucurie.

                                                       

Am ajuns pe locul 32 din 50 de finaliști (cei care au scris pentru toate cele 18 probe). Nu ştiu dacă e bine sau rău. Data trecută m-am situat pe cea de a 56-a poziție din clasament, astfel încât pot zice că acum a fost o îmbunătățire. Totuși, au fost mai mulți concurenți atunci și am simțit presiunea la un alt nivel.

Am pornit în forță luna martie, hotărâtă să nu mă ajungă (iar) din urmă termenele limită. A mers vreo două săptămâni bine și, bineînțeles, apoi m-am întors la scrisul în viteză, pe ultima sută de metri.

Ce pot să spun, mă pricep la încărcatul articolelor pe platformă în ultimele 10 minute, fac adesea la fel și atunci când vine vorba de proiectele pentru facultate. Nimic nu se compară cu adrenalina din acele momente, când vocea interioară îmi joacă feste și îmi repetă întruna: "nu apuci să termini în timp util, dă-te bătută!"

Având în vedere că mă declar oficial finalistă, e clar că mi-am demonstrat mie că pot. Și, chiar dacă am impresia că am avut note mai mari la ediția de SuperBlog din toamnă, am învățat din nou o mulțime de lucruri. Despre mine. Despre scris. Despre oameni.

                                    

Mă întristează să văd persoane cu experiență în blogging, care nu ştiu să piardă cu eleganță. Chiar sunt premiile atât de importante, încât să ne certăm cu X și Y pentru ele? Noi şi cititorii trebuie să ne știm valoarea, nu are legătură cu juriul.

În opinia mea, faptul că simțim nevoia să evidențiem ce articol bun am avut și că nu a fost suficient de apreciat, e dovadă de nesiguranță. Trebuie să ne asumăm că, indiferent ce am scrie, e subiectivitate la mijloc. Nu oricui îi place, de exemplu, stilul meu. Ar fi prea frumos să fie așa.

Asta ca să nu mai menționez că într-un concurs comparația primează. E limitat numărul premiilor, n-ai cum să îi mulțumești pe toți.

Dacă timpul îmi va permite, cu siguranță voi intra din nou în "horă" în luna octombrie. Între timp vreau să profit de frumusețea florilor înmiresmate şi de soarele strălucitor, care îmi vor da idei de subiecte cu care să vă încânt în continuare.

O urare vă mai fac și vă las liberi până săptămâna viitoare. Vă doresc să fiți fericiți nu numai de sărbători, ci în fiecare zi! Nu adunați mâhnire în suflete, învățați din experiențele pe care le trăiți! Rezultatele se vor vedea pe termen lung...

Când un blog neobișnuit te invită să dai arama pe față...

Sursa: Dodo Pizza

Dacă trăiești cumva într-o grotă și nu ai auzit până acum despre pizzeria neobișnuită, te luminez eu. Încet, nu te grăbi, este timp din belșug.

Mai întâi vreau să știi că nu am folosit titlul articolului la cacealma, ci chiar există un blog neobișnuit care m-a provocat să scriu despre un fel de promisiune pe care am făcut-o cu mine însămi. Râdem noi, dar cu toții avem asemenea chestii păstrate cu sfințenie în intimitatea propriei minți.                                                                                                                                                                           

Blogul Dodo Pizza este vinovatul, iar dacă îți vei schimba părerea legată de mine la finalul rândurilor de mai jos, ești invitatul meu să le dai un mesaj de... suflet.

Ca lucrurile să aibă sens, hai să îți povestesc puțin despre ceea ce face această pizzerie atât de specială.

Blogul Dodo Pizza dă totul din casă

Ai mai văzut undeva o afacere care îți pune la dispoziție, în timp real evoluția cifrelor companiei? Dodo Pizza o face.

Sursa: Dodo Pizza

Poți oricând să vezi ce se întâmplă inclusiv și în bucătărie. Transparența e la ea acasă, ceea ce spune multe despre o afacere ce are numai 8 ani pe piață.

Cât despre plaiurile mioritice, ne putem lăuda că am fost prima țară ce a scos conceptul pizzeriei neobișnuite dincolo de granițele Rusiei.

Deja am cam deviat de la subiect. Scopul meu inițial era să explic cum am ajuns să vorbesc despre o provocare unică cu mine însămi. E o provocare pe care cu siguranță nu o vei găsi nicăieri altundeva.

Nu vreau să optezi pentru o bătaie televizată, așa că mai bine mă întorc pe făgașul stabilit.

Sursa: Dodo Pizza

Dodo Pizza s-a angajat în livrarea mâncării sale delicioase în decurs de 45 de minute de la plasarea comenzii. Dacă nu reușește să ducă la îndeplinire sarcina, dă încă atâtea pizza cadou. Aceloraşi persoane care au aşteptat cu sufletul la gură să se bucure de aluatul pregătit după o rețetă nemaipomenită, bineînțeles. Evident că și de ceea ce se află deasupra, dar aluatul are secretele sale.

Dacă ea poate, și eu...

Fac din blogul meu unul neobișnuit

Acum e momentul adevărului. Sunt sinceră în general, însă niciodată nu am fost atât de (ne)bună. Provocarea mea pentru... mine se regăsește pe lista de "To do in 2019", deci să știi că e pe bune.

Trăim într-o lume în care oamenii uită să aibă inimă. Ei fac totul ca să le fie doar lor bine, pentru a-şi îndeplini obiectivele uneori egoiste. Apoi se chinuie din răsputeri să dezghețe sloiul de gheață ce li s-a format în piept. Eu fac exact contrariul.

M-am săturat să văd naivitatea din mine. Am o bunătate enervantă, care nu mă lasă să spun "nu" și mă obligă să fiu alături de toți nepăstuiții. Semăn cu mama la capitolul ăsta, dar eu cred că mă pot "trata". Așa că, m-am provocat anul acesta să fac o probă, să fiu o insensibilă desăvârșită.

Ai o problemă? Toți avem, ultima mea fiind sâmbătă, când am făcut matematică cu 2 copii de clasa a 5-a. Treci peste, învață din greșeli și tot tacâmul. Cam așa arată abordarea pe care trebuie să o adopt.

După ce ai fost toată viața mama răniților, crede-mă că e greu să te schimbi. Primul impuls e să sari imediat în ajutorul omului de alături. Să ne înțelegem, alături îi ești tu, el e mai rar acolo pentru tine. Are treburi mai importante de făcut.

Noua versiune a mea va privi de sus, având părul aranjat, machiajul perfect și privirea de viperă. Nu contează că eu sunt mereu cea mai scundă şi am buze mici, pe care nici nu se observă rujul. Asta ca să nu mai menționez că mă mânâncă pielea de la fondul de ten și transpir cu părul desfăcut. Detalii! Îți garantez că privirea de viperă îmi iese de minune.

Sursa: Dodo Pizza

Sensibilitatea consider că e o slăbiciune în cazul meu și e timpul să o dau la o parte. Nu degeaba am zis că deviza mea la 23 de ani e: mai bine regret ceea ce fac decât opusul.

Voi încerca să fiu la fel de rece ca luna în care am fost născută – ianuarie. Oare îmi va ieși? Dacă nu... ce să zic, îmi merit soarta. Voi continua să sufăr datorită unor prietenii imposibile și a oamenilor care nu au ce căuta în viața mea.

Tu nu ți-ai propus nimic ieșit din comun? Fii pe pace, blogul Dodo Pizza te poate descoase și pe tine, aşa cum nici nu te aștepți!

Articol scris în cadrul concursului Spring SuperBlog 2019

Vacanța ideală începe cu "T"(ine) – să fie în Tenerife sau în Tunisia (Sousse)?

Sursa: christiantour.ro

În ultima vreme am tot călătorit... cu gândul. E timpul să o fac la propriu sau măcar să planific cu exactitate un sejur 2019 de neuitat.

Am avut mai multe destinații în minte la început, însă, cum vara se apropie cu repeziciune, am fost nevoită să reduc drastic opțiunile. Timpul tace și trece, iar ei au fost cei care m-au convins să pun totul pe pauză și să le acord întreaga mea atenție.

Cum "care ei"? Reprezentantul oficial al Tunisiei și cel al Spaniei. S-au hotărât ei în mod neașteptat că eu sunt turistul numărul 1, pe care se luptă cu ardoare să îl ducă în țările lor.

N-am timp (și bani) să fac decât o vacanță vara 2019, motiv pentru care trebuie să aleg între cele două destinații de vis – Sousse din Tunisia și Tenerife din Spania. Ce pot să spun, oamenii mi-au pus gând rău și nu voi avea liniște până ce nu mă voi decide care reprezintă concediul ideal.

Bineînțeles, eu mă bazez pe ajutorul tău de nădejde în rezolvarea dilemei și, în cele ce urmează, îți pun înainte argumentele senzaționale în favoarea fiecărei locații. În cazul extrem de fericit în care reușesc să identific o câștigătoare, te invit să îmi spui părerea ta sinceră. Cred că știu cum să primesc critici.

Oamenii au avut în vedere faptul că plajele sunt superbe în ambele cazuri, așa că au venit cu fel și fel de alte plusuri. Fii pe fază și vei fi uimit!

Să începem cu...

Tenerife, Spania

Sursa: christiantour.ro 

1. El Teide și Jardin Botanico te așteaptă

Sursa: christiantour.ro

El Teide este al doilea cel mai vizitat parc natural din lume, așezat pe cel mai impunător munte al Spaniei, care are nu mai puțin de 3.718 metri altitudine. Nu-i așa că nu poți rata să vizitezi acest simbol al insulei?

Iar dacă frumusețea și grandoarea lui nu îți ajung, Jardin Botanico, cu ale sale specii de plante impresionante, te primește cu brațele deschise încă din anul 1788.

Sursa: christiantour.ro

2. Garachico are o arhitectură de vis

Dacă îți dorești să te simți cu adevărat un localnic, ai posibilitatea să te plimbi pe străzile pitorești ale acestui oraș incredibil. Te vor fascina piscinele lui naturale și peisajele încântătoare.

3. Ziua te scalzi în ocean și noaptea petreci la festival

Sursa: christiantour.ro

Suntem în Spania, locul în care oamenii petrec neîncetat. Evident că Tenerife nu putea fi excepția de la regulă.

Oceanul Atlantic e chiar în fața ta și e dornic să fie descoperit. După o zi de lenevit alături de el, e clar că sears ai energie și poți petrece până dimineața la festivalul Sansofe, unde vei îmbrățișa din plin cultura spaniolă.

Sursa: christiantour.ro

4. Shopping-ul e la el acasă

Ai auzit vreodată de paradisul cumpărăturilor? Ei bine, cu siguranță aici e, pentru că nu există TVA!

Ba mai mult, cartierul vechi din La Laguna e presărat cât vezi cu ochii de buticuri cu suveniruri, haine și accesorii la toate prețurile.

Deja mă doare inima și sunt abia la jumătate, deci nu mai lungesc povestea și ne mutăm în...

Sousse, Tunisia

Sursa: christiantour.ro

1. Vizitezi un Colloseum în deșert

Sursa: christiantour.ro

Nu degeaba e Sousse primul oraș tunisian ce a devenit o atracție turistică.

Aici ai şansa să vezi diferite etape ale istoriei, începând chiar cu celebrul Colloseum roman El Jem, construit în anul 238.

Sursa: christiantour.ro

2. Te relaxezi la Hammam, unde îți refaci energia pentru cumpărăturile în bazar

Băile turcești Hammam sunt celebre pentru efectele lor anti stres și ar fi mare păcat ca tu să nu profiți de ele.

Apoi, când simți că te-ai refăcut atât la nivel fizic, cât și psihic, poți să faci shopping în bazarul Souq Er Ribba. Bazarul şi-a păstrat aerul medieval, punându-ți la dispoziție o experiență memorabilă și autentică de musulman. Ce zici, facem o târguială?

3. Devii un degustător expert de vin și faci o plimbare pe Marea Mediterană

Sursa: christiantour.ro

Tunisia are vechime de peste 2000 de ani în prepararea vinului. Soiuri precum Chardonnay, Carignan și Grenache sunt nerăbdătoare să te cucerească prin savoarea tipic tunisiană dobândită.

Spune-mi sincer: îți poți imagina un peisaj mai feeric decât întâmpinarea serii în largul mării, cu un pahar de vin în mână?

4. Trăiești în stil tunisian cu festivalul Sousse și mâncare tradițională

Sursa: christiantour.ro

2019 este cel de al 61-lea an în care trupele tunisiene își cântă muzica specifică în Sousse. Toate genurile muzicale sunt dezlănțuite acolo vară, într-o manieră inedită.

Desigur, tabloul trebuie completat cu o combinație de mâncăruri franțuzești și tunisiene de excepție. Nimic nu se compară cu o asemenea escapadă culinară.

A sosit momentul mult așteptat. Rămân pe plaiuri latine sau mă îndrept spre cele musulmane?

Oricât de mult m-ar încânta Tenerife, cu minunatele sale priveliști și îmbinarea magică dintre vechi și nou, lumea arabă mă atrage mai ceva ca un magnet. Vreau să am o vacanță nemaipomenită și Sousse este cea care îmi poate îndeplini dorința!

Fă-ți chiar acum bagajele, mergem pe dată în vacanță cu Christian Tour, bunul nostru prieten care nu ne dezamăgește niciodată!

Articol scris în cadrul concursului Spring SuperBlog 2019

Vacanțele de vis pot fi făcute cu tichete de vacanță

Sursa: Travelminit.ro

După cum am mai scris, de la o vreme m-am învățat cu duca. Aș pleca în lume și aş uita de toate grijile. La drept vorbind, merit puțină relaxare și o călătorie nu strică absolut nimănui.

Având în vedere că plănuiesc să îmi găsesc un job serios cât de curând (sunt în căutarea lui), mi-am dat seama că o mulțime de companii, plus statul, le oferă angajaților tichete de vacanță valabile oriunde în România, un voucher binemeritat pentru concediu.

Știu la ce te gândești acum: "nici nu s-a angajat și deja face planuri de excursii". Ei bine, ai dreptate într-o oarecare măsură, dar am scuze bune. Nu doar că nu voi mai avea la fel de mult timp să visez cu ochii deschiși după ce semnez contractul de muncă, ci am și descoperit fel și fel de super oferte pe Travelminit. Acum e momentul!

Totuși, cum suma tichetelor e limitată în general la 1450 de lei, mă văd nevoită să prioritizez cu atenție destinațiile. Grea decizie, pentru că m-aş plimba peste tot! Eh, oricum zilele de concediu sunt necesare și pentru eventualele evenimente în familie sau pur și simplu pentru vegetat în casă și dormit până extrem de târziu.

Așadar, am fost fată cuminte și am ales cele mai importante 2 locuri în care vreau neapărat să ajung. Norocul e că se poate face plata cu tichete de vacanță prin Travelminit, deci totul e foarte simplu și rapid.

Brașov

Mereu mi-am dorit să vizitez Brașovul, însă a tot intervenit câte ceva. În iarnă, la Gala SuperBlog, am crezut că este șansa mea. Mda, n-am mai apucat să îmi fac apariția.

Sursa: Travelminit.ro

1 mai ar fi ideal pentru o asemenea escapadă, una în care să mă îndrăgostesc de acel oraș despre care am auzit numai lucruri frumoase.

Am găsit cazarea perfectă: La Maisonnette! Nu numai numele e franțuzesc, dar și rafinamentul. Cu doar 390 de lei e asigurată timp de 3 nopți o cameră Economy pentru 2 persoane! Îți vine să crezi?

Bineînțeles că nu aș pleca singură. Mama, draga de ea, e chiar mai epuizată decât mine, datorită activităților mele nenumărate. Ea mă însoțește peste tot și nu e tocmai ușor ca la aproape 50 de ani să ții pasul cu tinerii de 20...

Cetatea Braşovului, Biserica Neagră, muzeul primei școli românești și Piața Sfatului sunt numai câteva dintre obiectivele turistice pe care plănuiesc să le vizităm. Probabil că la un moment dat am face efectiv o plimbare pe străzile orașului, lăsându-ne fermecate de grandoarea sa.

După primăvară, urmează vara, iar acest anotimp e pustiu fără o scurtă şedere la...

Mare

Eu pot spune deschis că o iubesc, așa că sunt mai mult decât dispusă să pornesc (chiar acum) spre ea. Marea mă cheamă la ea, cum zicea o melodie.

Sursa: Travelminit.ro

De data asta l-aş lua și pe tata cu noi, ca să mai respire puțin și el. Culmea e că ne-ar ajunge valoarea rămasă din tichetele de vacanță pentru a achita cazarea pentru toți 3.

Aş opta pentru 4 nopți la Hotel London, unde ar costa nu mai mult de 1040 de lei. Sunt suficiente aceste zile pentru a ne bucura de mare, soare și nisip. Plaja e la 3 minute distanță de hotel, astfel încât ambientul este perfect. Am nevoie de o carte alături și sunt oficial fericită. Da, atâtea zile cred că aș reuși să stau locului... sau măcar aş încerca. Intenția contează.

Ai văzut ce descurcăreață sunt? Cu mai puțin de 1450 de lei dorm o săptămână (în total) atât în stil englezesc, cât și franțuzesc... pe plaiuri românești!

Dacă vrei și tu, nu ezita să îți folosești tichetele de vacanță pe Travelminit. Acesta este cel mai mare site care îți dă oportunitatea să călătorești cu tichetele. Ai peste 1500 de cazări la un click distanță!

Cât despre rezervare, să știi că e extrem de ușor de făcut. E vorba despre o rezervare online obișnuită, singura diferență fiind faptul că specifici la început că plătești cu tichete de vacanță. La final trimiți tichetele de vacanță împreună cu numărul rezervării la sediul Travelminit și ai terminat treaba.

Poți solicita inclusiv o ofertă personalizată, iar, dacă valoarea totală depășește suma acestor tichete, restul poate fi achitat cu bani. E cam ca atunci când faci cumpărături la supermarket cu bonuri de masă.

Am vorbit destul, e vremea de rezervat călătorii. Vacanță plăcută!

Articol scris în cadrul concursului Spring SuperBlog 2019